PARTEA 4 — Am intrat într-un orfelinat pentru o fotografie, iar un băiat m-a strigat tată în fața tuturor și directorul a pălit

PARTEA 4

Au venit după copil.

Sora Margaret a spus-o atât de încet, încât pentru o clipă am crezut că mă înșelasem.

Apoi geamul sălii de joacă a vibrat sub o lovitură de vânt, iar farurile unei mașini negre au tăiat curtea.

Matei și-a strâns degetele în jurul mâinii mele.

— Sunt oamenii despre care vorbea mama?

— Nu știu, am răspuns.

A fost singurul răspuns sincer pe care îl puteam da.

Thomas s-a îndreptat spre ușă.

— Trebuie să plecăm pe ieșirea din spate.

— Tu nu pleci nicăieri, am spus.

— Dacă rămânem aici, copilul va fi în pericol.

— Din cauza cui?

El s-a oprit cu mâna pe clanță.

— Din cauza oamenilor pentru care lucrez.

Era prima dată când recunoștea fără să se ascundă după cuvinte elegante.

Sora Margaret a împins masa grea în fața ușii. Lemnul a scrâșnit pe podea. Pavel a apucat un stingător de incendiu și s-a așezat lângă perete.

— Nu suntem într-un film, am spus.

— Nu, mi-a răspuns sora Margaret. În filme, oamenii răi anunță când intră.

În curte s-au auzit pași pe pietriș.

M-am uitat la Matei. Purta un pulover verde prea mare, cu o mânecă peticită la cot. Pe guler era prinsă o etichetă albă, cusută cu numărul lui de la orfelinat.

M-am gândit cât de aproape fusesem să trec pe lângă el cu un zâmbet pentru ziar.

Cecul meu zăcea încă pe podea.

— Unde este ieșirea din spate? am întrebat.

— Prin spălătorie, apoi pe lângă boiler, a spus sora Margaret.

— Copiii?

— Îi duc în sala de lectură.

— Nu. Îi ducem pe toți.

Thomas m-a privit uluit.

— Nu poți să îi iei pe toți.

— Pot să îi scot din calea oamenilor pe care i-ai adus aici.

Nu aveam un plan. Aveam doar furia, iar uneori furia este suficientă ca să îți miște picioarele.

Sora Margaret a deschis ușa laterală și a chemat copiii pe rând. Cei mici țineau în brațe cărți, păpuși și pături. Un băiat plângea fără zgomot, cu obrazul lipit de un urs de pluș fără un ochi.

Matei nu s-a mișcat.

— Vii cu mine? l-am întrebat.

— Dacă merg, mă mai aduci înapoi?

Întrebarea lui mi-a rupt ceva în piept.

— Nu știu ce va fi mâine. Dar în seara asta nu te las aici.

A dat din cap.

Am trecut prin spălătorie. Țevile încălzirii băteau în pereți ca niște lovituri îndepărtate. Sora Margaret îi conducea pe copii spre o clădire vecină, unde locuia o familie care îi ajuta uneori. Pavel rămăsese în urmă cu mine și cu Thomas.

Dinspre sala de joacă s-a auzit o izbitură.

— Au intrat, a spus Pavel.

Thomas s-a întors spre mine.

— Dacă mă ajuți să plec, îți spun tot. Unde sunt banii, cine a semnat, cum pot opri transferul.

— De ce aș avea încredere în tine?

— Pentru că Victor nu vrea doar compania. Vrea fundația, conturile și terenul pe care este construit orfelinatul. Dacă semnează transferul, clădirea va fi demolată pentru un complex comercial.

Am simțit că mi se taie respirația.

Cecul de patru sute de mii de dolari nu fusese o simplă donație. Fundația mea cumpărase terenul cu ani în urmă și îl lăsase orfelinatului printr-un contract de folosință. Dacă firma era preluată, terenul putea fi revendicat.

Thomas nu ascunsese doar un copil.

Încercase să șteargă un loc întreg.

— De ce îți pasă acum? am întrebat.

El și-a plecat capul.

— Pentru că Elena m-a sunat în noaptea în care a murit. Mi-a spus că dacă te mint, băiatul va ajunge singur. Am crezut că pot lua banii și că lucrurile se vor termina. Dar, când am văzut chipul lui Matei, mi-am amintit vocea ei.

— Și ai avut nevoie de șapte ani ca să îți amintești?

Thomas a închis ochii.

— Nu. Am avut nevoie de șapte ani ca să recunosc că nu mi-a fost frică de tine. Mi-a fost frică să rămân fără nimic.

Din clădire s-a auzit un strigăt. Pavel a ridicat stingătorul.

— Ajunge cu mărturisirile. Mișcați-vă.

Am ajuns în curtea familiei vecine exact când două siluete ieșeau din orfelinat. Nu erau oameni înarmați. Erau Victor Damian și avocatul lui, îmbrăcați în haine impecabile, cu documente în mâini.

Victor a strigat:

— Alexander, te rog să nu faci o scenă. Copilul este sub tutela fundației.

— Nu mai este.

— Nu poți decide asta într-o curte întunecată.

— Dar pot decide ce fac cu compania mea.

Victor s-a apropiat. Pe cravata lui era prins un ac de aur, în formă de balanță.

— Consiliul se întrunește peste douăzeci de minute. Dacă nu apari, transferul devine definitiv.

— Transferul semnat de Thomas?

Victor a privit scurt spre el.

— Thomas este un angajat. Nu contează.

Thomas a râs amar.

— Așa ai spus și când mi-ai promis partea mea.

Victor a ridicat bărbia.

— Nu există nicio dovadă.

Pavel a deschis registrul de plăți.

— Există numele dumneavoastră aici.

Victor a smuls registrul, dar sora Margaret i-a prins încheietura. Pentru o femeie de vârsta ei, avea o forță surprinzătoare.

— Nu veți lua nimic din clădirea mea, a spus ea.

Victor a privit-o cu dispreț.

— Clădirea nu este a dumneavoastră.

— Ba da. Contractul de folosință a fost transformat în donație definitivă acum șase luni.

M-am întors spre ea.

— Ce ați spus?

Sora Margaret a scos din buzunarul cardiganului o copie pliată.

— Elena mi-a trimis prin poștă documentele înainte să moară. Ea cumpărase jumătate din teren cu banii strânși în anii în care lucra pentru fundația dumneavoastră. Restul l-a donat dumneavoastră printr-un act pe care nu l-ați semnat niciodată, fiindcă Thomas l-a ascuns.

M-am uitat la Thomas.

El a început să plângă fără să își acopere fața.

— Ea nu voia banii, a spus. Voia să știi că nu te-a părăsit. Voia să îl crești pe Matei. Eu am crezut că pot controla totul.

Am luat documentul. Numele Elenei era scris cu cerneală neagră, apăsat, aproape furios. Sub semnătură se afla o propoziție scurtă:

„Dacă Alexander va veni, lăsați-l să aleagă singur ce fel de tată vrea să fie.”

Matei stătea lângă gard, cu peticul vișiniu strâns în palmă.

M-am dus la el.

— Nu îți pot promite că voi ști să fac totul bine, am spus.

El a ridicat ochii.

— Dar poți să încerci?

— Pot.

— Și dacă nu mă placi?

Mi s-a frânt vocea.

— Te voi cunoaște înainte să decid orice. Asta trebuia să fac acum șapte ani.

Matei a făcut un pas spre mine și m-a îmbrățișat. Era atât de slab, încât brațele mele l-au cuprins fără efort. Mi-am lipit obrazul de părul lui și am simțit miros de săpun ieftin și creioane colorate.

În spatele nostru, Victor a încercat să plece. Pavel i-a blocat drumul cu stingătorul.

— Nu plecați cu documentele.

Victor a aruncat hârtiile pe jos.

— Nu aveți idee cu cine vă puneți.

— Ba da, am spus. Cu un om care a pierdut deja tot ce voia să cumpere.

Nu l-am urmărit când a plecat. Nici nu am avut nevoie.

În aceeași noapte, am sunat consiliul companiei și am anulat transferul folosind clauza de fraudă introdusă de Elena în actul fundației. Avocatul lui Victor a încercat să protesteze, dar semnătura lui Thomas și registrul lui Pavel au închis orice discuție.

Thomas nu a fost trimis la închisoare în acea seară. Am ales să depun toate documentele și să îl las să răspundă pentru ele în fața celor pe care îi trădase. Nu pentru răzbunare, ci pentru că Matei trebuia să vadă că faptele nu dispar doar fiindcă cineva plânge după ce este prins.

A doua zi dimineață, medicul care îmi falsificase rezultatul a venit la fundație. Nu a cerut bani. A adus dosarul original și a recunoscut că proba mea fusese schimbată la cererea unui intermediar plătit de Victor.

Rezultatul adevărat era simplu.

Puteam avea copii.

Dar cifra aceea nu mai era cel mai important lucru din viața mea.

La prânz, Matei stătea în biroul meu și desena pe o foaie mare. Nu desenase mașini, clădiri sau bani. Desenase sala de joacă, copiii și o țeavă mare care ieșea din perete.

— Asta ce este? l-am întrebat.

— Încălzirea nouă. Ai spus că vei repara centrala.

— O voi repara.

— Și acoperișul?

— Și acoperișul.

— Și camera mea?

Am zâmbit.

— Camera ta va avea o bibliotecă.

Matei s-a uitat lung la mine.

— Pot să păstrez numele Ionescu?

— Sigur că da.

— Și Richardson?

Mi-am simțit ochii arzând.

— Poți păstra orice nume îți amintește cine ești.

A împăturit desenul cu grijă și l-a băgat în buzunar, lângă peticul vișiniu. Apoi a scos acul meu de argint de la cravată.

Nu știam când îl desprinsese.

— Mama mi-a spus că, atunci când te găsesc, trebuie să ți-l cer.

— De ce?

— Ca să nu mai pleci fără să te vadă nimeni.

Mi l-a întins.

Am luat acul, dar nu l-am prins înapoi pe cravată. L-am așezat pe desenul lui, peste țeava încălzirii desenată strâmb.

În acea după-amiază, Matei a intrat în sala de ședințe unde consiliul aștepta să afle dacă voi salva compania sau o voi vinde. A venit lângă mine, fără să îi fie teamă de costumele întunecate și de mesele lungi.

Victor nu mai era acolo.

Thomas își strânsese toate lucrurile într-o cutie de carton. Înainte să plece, s-a oprit în fața lui Matei.

— Mama ta avea dreptate, a spus el. Tatăl tău trebuia să aleagă singur.

Matei l-a privit.

— Și ce a ales?

Thomas s-a uitat la mine.

Am răspuns eu:

— Te-a ales pe tine.

Seara, la orfelinat, muncitorii au început să măsoare acoperișul. Copiii se agitau în jurul lor, iar sora Margaret ținea într-o mână planurile și în cealaltă o cană de ceai.

Matei stătea pe scara de lângă boiler și supraveghea totul cu o seriozitate comică.

— Tată, a strigat el. Țeava aceea trebuie schimbată înainte de iarnă!

— Știu.

— Și nu uita biblioteca!

— Nu uit.

A ridicat peticul vișiniu spre lumină. Vulturul desenat cu creionul era aproape șters.

— Mama a spus că semnul acesta te va aduce la mine.

M-am apropiat și am atins cusătura strâmbă cu un deget.

— Nu semnul m-a adus.

— Atunci ce?

Matei aștepta răspunsul cu aceeași înclinare a capului pe care o aveam și eu.

Am privit sala, copiii, planurile, acul de argint și fotografia Elenei așezată lângă dosarul fundației.

— Tu ai așteptat.

El a zâmbit și mi-a întins desenul cu încălzirea reparată.

— Atunci stai aici până se încălzește.

M-am așezat lângă el pe podeaua rece, cu costumul meu scump mototolit la genunchi și cu mâna lui mică prinsă în mâna mea.

Deasupra noastră, muncitorii au pornit centrala.

Țevile au început să bată în pereți, una câte una, ca și cum clădirea însăși ar fi învățat să respire.