M-a numit înlocuibilă după optsprezece luni de muncă, dar invitația partenerului său l-a făcut pe Dominic să-și piardă zâmbetul

La 11:47, Dominic Caruso a aruncat un pahar de cristal lângă biroul meu și mi-a spus că o sută de femei din oraș ar ucide ca să-mi ia locul.

Paharul nu s-a spart. A explodat.

Cioburile au alunecat pe marmura neagră, oprindu-se chiar lângă pantofii mei. Am tresărit, dar nu mi-am retras degetele de pe tastatură. Pe ecran, scrisoarea către familia Vitelli era aproape terminată.

— Asta numești tu o scrisoare finalizată? întrebă Dominic.

Vocea lui joasă era mai periculoasă decât un țipăt.

După optsprezece luni lângă el, îi învățasem furia pe niveluri. Când ridica tonul, era iritat. Când vorbea încet, cineva urma să plătească.

M-am ridicat, ținându-mi spatele drept.

— Am urmat întocmai instrucțiunile dumneavoastră.

Dominic ocoli biroul. Costumul lui cenușiu închis era fără nicio cută, iar mirosul de lemn de cedru și parfum scump mi-a ajuns înaintea pașilor.

— I-am spus să fii diplomatică, nu speriată.

— Scrisoarea trebuia să evite un conflict.

— A evita un conflict nu înseamnă să pari slabă.

S-a oprit atât de aproape, încât a trebuit să-mi ridic bărbia ca să-l privesc.

— Pot să o refac.

— Crezi că am timp pentru greșelile tale?

— Familia Vitelli o așteaptă la ora unu.

— Știu.

— Atunci știți și de ce am ales formularea aceea.

În ochii lui cenușii a trecut ceva rece.

— Uneori mă întreb dacă ți-a fost exagerată competența la interviu.

Mi s-au înfierbântat obrajii. Îmi amintisem nopțile în care plecasem după miezul nopții, diminețile în care revenisem înaintea tuturor și cele două cine anulate cu sora mea în aceeași săptămână.

— O voi rescrie.

— Vezi să fie gata.

M-am întors, dar el m-a oprit.

— Diana.

Am privit peste umăr.

— Sunt o sută de femei în orașul acesta care ar ucide pentru locul tău.

A făcut o pauză.

— Ești înlocuibilă. Poartă-te ca atare.

M-am întors la birou fără să plâng. A fost nevoie de tot ce mai aveam în mine.

Am rescris scrisoarea în douăzeci de minute. De data aceasta, fiecare frază era fermă, precisă și suficient de atentă încât să nu jignească familia de care se temeau până și oamenii lui Dominic. El a citit-o în tăcere.

— Mai bine.

Atât.

La prânz, am ieșit în aerul rece de noiembrie. Am mers trei străzi până la parcul dintre clădirile înalte și m-am așezat pe o bancă udă, sub un copac fără frunze. Abia atunci mi-am dat voie să respir.

— Dimineață grea? întrebă cineva.

Marcus Santoro stătea lângă alee, cu paltonul descheiat și o batistă crem ieșind din buzunar.

Era partenerul lui Dominic. Zâmbea ușor, iar oamenii aveau încredere în el înainte să-i audă vocea.

— Sunt bine.

— Diana, plângi.

Mi-am șters obrazul.

— E doar munca.

— Dominic?

Am tăcut.

Marcus s-a așezat lângă mine, lăsând între noi o palmă de spațiu.

— Ce ți-a spus?

— Că sunt înlocuibilă.

Zâmbetul lui a dispărut.

— Atunci e un idiot.

Am ridicat ochii.

— Ești singura asistentă pe care a păstrat-o mai mult de șase luni. Anticipezi probleme înainte să le vadă el. Știi lucruri pe care directorii lui nu le află niciodată.

Și-a întins mâna.

— Pot?

Am ezitat, apoi i-am lăsat degetele să-mi cuprindă mâna. Era caldă și sigură. Pentru câteva clipe, n-a încercat să mă convingă de nimic.

— Ar trebui să mă întorc, am spus.

Marcus m-a privit cu o blândețe care m-a făcut să mă simt și mai vulnerabilă.

— Ia cina cu mine.

În aceeași clipă, la etajul douăzeci și trei, ușa biroului lui Dominic s-a deschis fără zgomot, iar o voce a spus:

— Domnule Caruso, am găsit dosarul pe care îl căutați. Dar înainte să vi-l dau, trebuie să vedeți cine a semnat ultima pagină…

Mâna lui Dominic s-a întins spre mapa neagră…

PARTEA 2

Mâna lui Dominic s-a întins spre mapa neagră, dar n-a deschis-o imediat. A privit mai întâi fotografia prinsă pe copertă: eu și Marcus, pe banca din parc, cu mâinile apropiate.

Fotografia fusese făcută de la etajul opus.

— Cine a făcut asta? întrebă el.

Bărbatul din fața biroului, Filip Radu, omul care se ocupa de actele firmelor lui, își potrivi ochelarii.

— Nu știu. Am primit-o împreună cu dosarul.

Dominic a deschis mapa. Pe prima pagină se afla o copie a unei autorizații de transfer, iar jos, lângă suma de două milioane și jumătate de dolari, era numele meu.

Am simțit că mi se taie respirația când, câteva minute mai târziu, Dominic m-a chemat înapoi în birou.

— Închide ușa.

Am făcut-o. În încăpere mirosea a sticlă spartă și tutun rece. O singură așchie strălucea lângă piciorul biroului, ca un dinte.

— Ai semnat documentul acesta? întrebă el.

Mi-a împins foaia.

Am citit rândul de jos și am simțit cum stomacul mi se strânge.

— Nu.

— Este semnătura ta.

— Nu este.

— Atunci de ce apare numele tău?

— Pentru că cineva l-a pus acolo.

Ochii lui s-au îngustat.

— Ai avut acces la registre, la conturi și la toate contractele.

— Tocmai de aceea știți că nu aș fi lăsat o astfel de greșeală fără urmă.

Dominic a ridicat foaia.

— Două milioane și jumătate au plecat dintr-un cont pe care îl verificai în fiecare dimineață.

M-am apropiat de birou.

— Nu am autorizat niciun transfer.

— Dar cineva a folosit numele tău ca să-l autorizeze.

În clipa aceea, telefonul lui a vibrat. Dominic a răspuns fără să-și ia ochii de la mine.

— Vorbește.

A ascultat câteva secunde.

— Nu mișcați banii. Nu atingeți nimic. Vin imediat.

A închis.

— Unde sunt banii? am întrebat.

— Într-un cont din Cipru.

Mi s-a făcut frig, deși caloriferul de sub fereastră trosnea.

— De ce m-ați chemat pe mine?

— Pentru că numele tău apare pe ordin.

— Și pentru că cineva vrea să pară că eu am furat.

Dominic a rămas nemișcat. Apoi a scos din sertar o foaie îndoită în patru.

— Marcus te-a invitat la cină.

Nu era o întrebare.

— Da.

— Ai acceptat?

— Nu am apucat să răspund.

— Dar voiai.

Mi-am încleștat degetele.

— Nu vă privește viața mea personală.

— Când cineva care lucrează pentru mine este fotografiat lângă partenerul meu, iar în aceeași zi apare o fraudă cu semnătura ei, mă privește.

— M-ați numit înlocuibilă acum o oră. Nu puteți pretinde că vă pasă.

Pentru o secundă, fața lui a devenit complet lipsită de expresie.

— Nu confunda cruzimea cu nepăsarea.

Ușa s-a deschis brusc. Marcus a intrat, ținând în mână două cești de cafea.

— Diana, te-am căutat. Totul este în regulă?

Dominic s-a întors spre el.

— Ai găsit-o.

Marcus a privit foaia de pe birou și a lăsat una dintre cești jos. Capacul de carton s-a înclinat, iar o picătură de cafea a căzut pe marmură.

— Ce se întâmplă?

— Întreab-o pe Diana, spuse Dominic.

Marcus s-a apropiat de mine.

— Te acuză?

— Nu am spus asta, interveni Dominic.

— Atunci de ce documentul ei se află pe biroul dumneavoastră?

Tonul lui Marcus era calm, dar mâna stângă îi tremura ușor.

Am observat.

La fel observasem, în ultimele luni, că el nu mai intra niciodată în camera arhivei fără să verifice cine îl privește. Atunci nu înțelesesem de ce.

— Diana, vino cu mine, spuse Marcus. Avem nevoie de aer.

Dominic s-a așezat încet în scaun.

— Nu pleacă nicăieri.

Marcus l-a privit.

— Nu este prizoniera ta.

— Nici instrumentul tău.

Aerul s-a îngroșat între ei.

Marcus a zâmbit, dar zâmbetul nu i-a ajuns la ochi.

— Cred că ești obosit, Dominic.

— Iar eu cred că ar trebui să-ți alegi mai atent cuvintele.

Am privit mapa neagră și apoi chipul lui Marcus. Pentru prima dată, căldura din parc mi s-a părut amestecată cu ceva rece.

Înainte să pot întreba, Filip Radu a intrat alergând, cu telefonul strâns în palmă.

— Domnule Caruso, femeia din arhivă a coborât în garaj. Spune că nu mai vrea să tacă.

Dominic s-a ridicat.

— Cine este?

Filip și-a umezit buzele.

— Elena Varga. Contabila care a pregătit transferul. Și spune că Marcus a obligat-o…

De pe hol s-a auzit un zgomot puternic, ca un corp izbit de perete. Dominic s-a îndreptat spre ușă, iar Marcus și-a dus mâna sub sacou…

PARTEA 3

Mâna lui Marcus s-a oprit sub sacou, dar Dominic a fost mai rapid. I-a prins încheietura și l-a împins spre perete, chiar sub ceasul mare din hol.

— Scoate mâna, spuse Dominic.

— Dă-mi drumul.

— Acum.

Marcus a scos încet mâna. Nu ținea o armă, ci un telefon mic, cu ecranul crăpat. L-a aruncat pe marmură.

În capătul coridorului, Elena Varga stătea sprijinită de Filip Radu. Avea buza spartă, iar pe mâneca bluzei se întindea o dungă de ulei din garaj.

— M-a lovit, șopti ea.

Marcus a râs scurt.

— Minte. A furat din bani și încearcă să mă învinovățească.

Elena s-a uitat la mine.

— Diana, spune-le că am venit la tine acum trei săptămâni.

Am simțit cum îmi pulsează tâmplele.

— Mi-ai cerut să verific registrul de transferuri.

— Și ce ai găsit?

— O pagină lipsă.

Dominic a privit-o pe Elena.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că mi-a fost teamă.

— De mine?

— De el.

Elena a arătat spre Marcus. El a clătinat din cap, indignat.

— Eu am angajat-o. Eu i-am apărat postul.

— Mi-ai apărat tăcerea, răspunse ea. Ai luat banii firmei prin trei societăți fantomă și ai folosit semnătura Dianei ca să arunci totul asupra ei.

Am făcut un pas înapoi. Tălpile mi-au alunecat pe o așchie de cristal.

— De ce nu mi-ai spus mie? am întrebat.

Elena și-a strâns degetele în jurul telefonului lui Filip.

— Pentru că Marcus mi-a arătat fotografia fiului meu ieșind de la școală. A spus că un accident poate apărea oriunde.

Fața lui Marcus s-a schimbat.

— Nu am amenințat pe nimeni.

— Ai pus o sumă în mâna mea și mi-ai cerut să semnez ordinul, continuă Elena. Când am refuzat, ai luat sigiliul de pe biroul Dianei și ai copiat semnătura ei. Am văzut totul.

Dominic a luat mapa neagră și a deschis ultima filă. De acolo a scos un registru subțire, cu copertă roșie.

— Ce este acesta?

Elena a răspuns:

— Registrul original al plăților. L-am ascuns în cutia cu becuri arse din subsol.

Dominic a răsfoit paginile. Numele societăților lui Marcus apăreau unul după altul. Lângă fiecare transfer era data, suma și inițiala lui.

Marcus a privit registrul, apoi pe mine.

— Diana, ascultă-mă. Dominic te-ar fi aruncat în stradă când nu i-ai mai fi fost utilă. Eu voiam să-ți ofer o viață mai bună.

— Cu banii furați?

— Cu locul care mi se cuvine.

Dominic s-a apropiat.

— Nu ți se cuvine nimic.

Marcus a zâmbit amar.

— Am construit jumătate din imperiul tău. Tu ai primit numele tatălui tău și ai crezut că asta te face rege.

Elena a scos din buzunar un plic îngust, împăturit de mai multe ori.

— Mai este ceva.

A întins hârtia lui Dominic. El a citit-o în tăcere, iar culoarea i s-a retras din față.

— Ce scrie? am întrebat.

Dominic mi-a întins documentul.

Era o listă cu nume, adrese și sume plătite. Ultimul rând conținea numele meu și o dată de peste două zile.

— Ce înseamnă? am șoptit.

Elena a început să plângă.

— Marcus nu voia doar să te facă vinovată. Voia să dispari înainte să poți vorbi.

Marcus a smucit brațul și s-a eliberat de Dominic. A fugit spre lift, dar Filip a apăsat butonul de oprire.

În buzunarul meu, telefonul a început să vibreze.

Numărul nu era salvat.

Am răspuns.

— Diana Caruso? întrebă o voce de bărbat. Dacă vrei să-ți mai vezi sora în viață, vino singură la depozitul din port înainte de miezul nopții…