PARTEA 4 — M-a numit înlocuibilă după optsprezece luni de muncă, dar invitația partenerului său l-a făcut pe Dominic să-și piardă zâmbetul

PARTEA 4

Vocea a tăcut, dar respirația de la celălalt capăt a continuat încă două secunde.

Apoi apelul s-a încheiat.

Am rămas cu telefonul lipit de ureche, privind reflexia mea în geamul liftului. Fața îmi era albă, iar la gulerul cămășii aveam o pată mică de cafea de la ceașca lui Marcus.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Dominic.

— Mi-au luat sora.

Marcus a început să râdă.

Nu tare. Doar cât să se audă.

Dominic s-a întors către el.

— Tu ai trimis oamenii la ea?

— Nu știu despre ce vorbești.

— Ai spus că vor să o vadă moartă.

Marcus și-a ridicat bărbia.

— Poate că unii oameni au obosit să aștepte.

M-am apropiat de el.

— Dacă i se întâmplă ceva Ioanei, nu mai există niciun loc în care să te poți ascunde.

— Crezi că Dominic te va salva? întrebă el. El nu își salvează oamenii. Îi folosește până când devin cheltuieli.

Dominic a făcut un semn către Filip.

— Adu mașina.

— Unde mergem? am întrebat.

— La sora ta.

— Nu merg singură.

— Nici nu te-am rugat.

Marcus a izbucnit:

— Dacă pleci acum, o omoară!

M-am întors spre el.

— De unde știi că sunt oameni acolo?

În hol s-a lăsat o pauză grea.

Marcus și-a dat seama prea târziu că se trădase.

Dominic a făcut un pas spre el.

— Filip, ia registrul și plicul. Elena vine cu noi.

— Eu? întrebă ea.

— Tu știi unde sunt toate conturile.

— Dacă mă vede Marcus…

— Te-a văzut deja. Diferența este că acum nu mai ești singură.

În timp ce coboram, Dominic mi-a întins o eșarfă groasă, de culoarea vinului. Avea prinsă la margine o agrafă mică de argint, în formă de frunză. Era obiectul pe care îl purtam mereu la gât când lucram până târziu, un cadou de la Ioana.

— Ai lăsat-o în birou, spuse el.

Am luat-o fără să răspund.

— De ce ai spus dimineață că sunt înlocuibilă?

Liftul cobora cu un huruit metalic.

Dominic a privit cifrele luminoase de deasupra ușii.

— Pentru că te urmăreau.

— Cine?

— Oamenii lui Marcus. Dacă aș fi părut că am încredere în tine, ar fi înțeles că știu ce se întâmplă.

— Ați știut?

— Bănuiam. Nu aveam dovada.

— Și ați preferat să mă distrugeți ca să mă protejați?

— Am preferat să creadă că ești singură.

Am râs amar.

— Ați fost foarte convingător.

— Știu.

Mașina ne-a dus prin ploaie până la apartamentul Ioanei. Lumina de pe hol era aprinsă, iar ușa întredeschisă. M-am repezit înainte, dar Dominic m-a prins de cot.

— Stai.

— Este sora mea acolo.

— Tocmai de aceea.

A intrat primul. În sufragerie, un scaun era răsturnat, iar pe covor se vedea o cană spartă. Telefonul Ioanei zăcea lângă canapea.

Pe masă se afla o cutie mică de carton.

Am recunoscut scrisul ei.

Înăuntru era brățara de argint pe care i-o dăruisem la douăzeci și cinci de ani și un bilet: „Nu veni la depozit. M-au avertizat că vei veni. Urmărește banii, nu oamenii.”

Am simțit că genunchii mi se înmoaie.

— Este vie? am întrebat.

Dominic a ridicat telefonul de pe covor. Pe ecran era un mesaj necitit, trimis de Ioana cu șapte minute înainte.

„Sunt în locul despre care ți-am povestit. Elena știe drumul.”

Elena a dus mâna la gură.

— Biblioteca veche din port. Are o încăpere ascunsă sub sala de hărți.

— De ce ar fi acolo? am întrebat.

Elena a privit spre Dominic.

— Pentru că acolo ținea tatăl lui Dominic registrele înainte să dispară.

Dominic a încremenit.

— Tatăl meu a murit în depozitul acela.

— Nu a murit, spuse Elena. A fugit. Și a lăsat în urmă o cutie pe care Marcus a căutat-o ani întregi.

M-am uitat la registrul roșu din mâna lui Filip.

— Ce era în cutie?

Elena și-a șters obrazul.

— Contractele originale. Și o scrisoare care dovedește că Marcus nu a fost niciodată partenerul legal al familiei Caruso.

Dominic a rămas nemișcat.

În acea clipă, telefonul lui Marcus, rămas pe marmura clădirii, a început să sune. Filip a răspuns și a pus apelul pe difuzor.

Vocea Ioanei s-a auzit clar, tremurând, dar vie.

— Diana, nu-l lăsa pe Dominic să distrugă cutia. În ea este motivul pentru care Marcus a făcut totul.

Dominic a închis ochii.

— Ioana, unde ești?

— Sub biblioteca veche. Și nu sunt singură.

S-a auzit un zgomot de pași, apoi o voce bătrână.

— Dominic, fiule, dacă mă auzi, adu-o pe Diana. Ea trebuie să deschidă cutia.

Dominic a albit.

— Cine este? am întrebat.

El s-a uitat la mine, iar pentru prima dată în acea zi nu mai părea omul care conducea totul.

— Tatăl meu.

Am ajuns la biblioteca din port cu puțin înainte de miezul nopții. Clădirea era abandonată, cu hărți putrezite pe pereți și apă rece picurând prin tavan. Elena ne-a condus sub sala principală, până la o ușă ascunsă în spatele unui raft de atlase.

În încăpere, Ioana stătea lângă un bărbat în vârstă, cu barba albă și o cicatrice adâncă pe tâmplă.

Când Dominic l-a văzut, a făcut un pas înapoi.

— Nu se poate.

Bărbatul a ridicat ochii.

— Se poate, fiule.

Ioana a alergat spre mine. Am strâns-o atât de tare, încât a început să râdă și să plângă în același timp.

— Mi-a fost frică să te sun.

— Ai făcut exact ce trebuia.

Dominic nu-și desprindea privirea de tatăl lui.

— Marcus mi-a spus că ai murit.

— Marcus a spus multe lucruri.

— De ce ai fugit?

Bătrânul a privit registrul roșu.

— Pentru că am aflat că el și câțiva oameni din familie vindeau informațiile noastre. Am falsificat moartea mea ca să-i pot urmări fără să-mi ucid fiul.

— Și ai stat ascuns douăzeci de ani?

— Am stat suficient cât să aflu cine avea să moștenească minciuna.

Dominic a râs fără bucurie.

— Eu.

— Nu. Marcus voia să te distrugă, apoi să preia totul. Diana era cheia, pentru că ea ținea singurele registre moderne și putea fi făcută vinovată.

Am privit spre Dominic.

— Iar eu eram înlocuibilă.

El și-a coborât ochii.

— Nu pentru mine.

În spatele nostru s-au auzit pași. Marcus apăruse la capătul tunelului, cu doi oameni lângă el.

— Ce reuniune emoționantă, spuse el.

Dominic s-a așezat între noi și Marcus.

— Ai pierdut.

— Nu încă.

Marcus a ridicat o brichetă. Flacăra a luminat colțul cutiei de lemn de pe masă.

— Dacă nu pot avea imperiul, nimeni nu-l va avea.

Am văzut atunci agrafa de argint prinsă de eșarfa mea. Frunza mică se desfăcuse la margine, lăsând să iasă un vârf subțire de metal. Nu era o simplă agrafă. Ioana îmi spusese cândva că bunicul nostru o folosise ca să deschidă încuietori vechi.

Am scos-o încet.

— Marcus, am spus, vrei să arzi cutia pentru că nu știi ce se află în ea.

— Știu foarte bine.

— Nu. Știi doar ce ți s-a spus.

Am introdus vârful agrafei într-o fantă ascunsă sub capac. Încuietoarea a cedat cu un clic.

Înăuntru nu erau doar contracte. Erau trei scrisori, fiecare purtând semnătura lui Marcus, din perioada în care își recunoștea datoriile și promitea să predea familiei Caruso toate conturile ascunse.

Elena a luat prima scrisoare.

— Aici este și numărul contului din Cipru.

Filip a ridicat a doua.

— Iar aici sunt ordinele pentru plata oamenilor care au urmărit-o pe Diana.

Marcus a făcut un pas înapoi.

— Sunt falsuri.

Bătrânul Caruso a scos din buzunar un sigiliu vechi.

— Le-am autentificat înainte să dispar.

Dominic i-a întins mâna lui Marcus.

— Dă-mi bricheta.

— Altfel ce?

— Altfel vei pierde singurul lucru pe care l-ai dorit vreodată.

— Banii?

— Nu. Numele meu.

Dominic a luat cutia și a împins-o spre mine.

— De mâine, toate conturile vor fi trecute sub controlul Dianei. Ea va conduce partea legală a afacerii și va decide ce se întâmplă cu banii recuperați.

Am clătinat din cap.

— Nu vreau imperiul vostru.

— Nu este imperiul meu. Este munca ta, după ce ai reparat fiecare greșeală pe care noi am ascuns-o.

Marcus a râs din nou, dar de data aceasta nimeni nu l-a urmat.

— O secretară nu poate conduce o familie.

M-am uitat la el.

— Nu sunt secretara nimănui.

Am luat scrisorile și le-am pus în mâna Elenei.

— Ea va administra conturile. Ioana va verifica fiecare plată către victimele tale. Iar tu, Marcus, vei trăi fără acces la niciun ban pe care l-ai furat.

— Crezi că asta mă oprește?

— Nu. Dar faptul că toți oamenii pe care i-ai cumpărat vor primi documentele tale, da.

Dominic a scos telefonul și a trimis un singur mesaj. În câteva secunde, toate copiile contractelor au plecat către directorii firmelor, către familiile păgubite și către cei care își ținuseră capul plecat de frică.

Marcus a înțeles atunci ce pierdea.

Nu banii.

Controlul.

A lăsat bricheta să cadă. Flacăra s-a stins pe podeaua umedă.

Dominic s-a apropiat de mine.

— Îmi pare rău.

M-am uitat la el, la omul care mă făcuse să mă simt mică pentru a mă ține în viață.

— Îmi veți spune asta în fiecare dimineață?

— Dacă trebuie.

— Atunci începeți prin a-mi da demisia semnată.

A tresărit.

— Demisia?

— Nu mai lucrez pentru dumneavoastră. Lucrez cu dumneavoastră, dacă veți respecta condițiile mele.

Tatăl lui Dominic a zâmbit pentru prima dată.

— Asta e femeia care trebuia să deschidă cutia.

Ioana mi-a prins mâna. Agrafa de argint dintre degetele mele era zgâriată, dar încă strălucea.

Am ieșit din încăperea subterană cu registrul roșu sub braț și cu toate numele adevărate la vedere. În urma noastră, Marcus a rămas lângă cutia goală, privind flacăra moartă a brichetei.

Iar când Dominic mi-a întins primul contract pe care trebuia să-l semnez, am citit cu voce tare titlul de pe prima pagină:

— Director executiv. Nu asistentă.

Ioana a zâmbit, iar agrafa în formă de frunză a prins lumina de pe hărțile vechi.

— Semnează, Diana. De data asta, numele tău nu mai poate fi furat.