PARTEA 4 — Am vărsat șampanie pe rochia femeii potrivite, iar când șeful mafiei mi-a cerut numele, zâmbetul ei a dispărut

PARTEA 4

— Marco nu a venit după registru, a spus el. — A luat-o pe mama ta.

Nu am simțit podeaua sub picioare.

— Unde?

Adriano a apucat telefonul și a sunat la clinica Sfânta Ana. A cerut numele persoanei care semnase externarea, dar vocea de la celălalt capăt s-a bâlbâit, apoi a închis.

— Sună din nou! am strigat.

— Nu aici.

— Mama mea este undeva cu oamenii lui Marco, iar tu îmi spui să nu sun?

— Dacă îi urmărim fără să știm ce caută, o pot muta sau răni.

Am râs fără să vreau. Era un sunet gol, aproape străin.

— Ai arme, oameni și jumătate din port. Și tot îmi spui să aștept?

— Îți spun să gândești.

— Eu gândesc la mama mea!

Adriano s-a apropiat. Lumina rece din tavan îi făcea cicatricea să pară mai adâncă.

— Și eu mă gândesc la ce i s-a întâmplat mamei mele.

Pentru o clipă, furia mea s-a oprit.

— Ce i s-a întâmplat?

— A murit crezând că tatăl meu era un om bun. Marco i-a spus că Vittorio fusese trădat de Elena. Că ea furase banii și distrusese familia. Eu l-am crezut.

— De aceea ai căutat-o?

— De aceea am urmărit fiecare om care a lucrat la clinică. Am vrut să aflu dacă tatăl meu fusese mințit sau dacă doar noi ceilalți fuseserăm prea proști ca să vedem.

Nora încă era la telefon.

— Gara veche, a spus ea. — Cutia două sute șaptesprezece. Dar grăbiți-vă. Dacă Marco a luat-o pe Elena, știe deja despre cutie.

Am plecat prin ieșirea de serviciu. Afară, aerul portului mirosea a motorină și sare. Un automobil negru ne aștepta lângă rampa de încărcare. În timp ce urcam, am văzut pe scaunul din spate o pătură verde de lână, împăturită cu grijă.

— Pentru mama ta, a spus Adriano.

Nu i-am răspuns.

Gara veche era goală la ora unsprezece și jumătate. Reclamele dezlipite atârnau de pereți ca niște răni uscate. Am alergat până la rândul de cutii poștale, ținând degetarul de alamă în palmă.

Cheia neagră a deschis cutia 217.

Înăuntru se afla o fotografie, o pagină ruptă dintr-un registru și un plic îngust. Nu era cenușiu, ci galben, pătat de timp, cu numele meu scris pe el.

Adriano a întins mâna.

— Este pentru tine.

Am deschis plicul. Înăuntru se afla o scrisoare a mamei.

„Eliza, dacă citești asta, înseamnă că Adriano a ajuns la tine înaintea lui Marco. Să știi că tatăl lui nu a fost nevinovat. A semnat primele transferuri, apoi a încercat să se retragă. Marco l-a amenințat cu pierderea familiei. Vittorio mi-a cerut să păstrez copia și să-mi protejez fiica. Nu am făcut-o pentru bani. Am făcut-o pentru ca într-o zi să poți alege tu ce fel de om vei fi.”

Sub scrisoare era o listă de plăți și o semnătură clară: Vittorio Costello.

Adriano a citit pagina fără să o atingă. Fața i s-a golit de culoare.

— Tatăl meu a început totul, a spus el.

— Și Marco?

— A continuat pentru că îi plăcea puterea.

Telefonul meu a sunat.

De data aceasta era mama.

— Eliza, a spus ea. — Sunt la depozitul șapte. Marco este aici.

— Ești rănită?

— Nu încă.

Am auzit o voce masculină lângă ea.

— Spune-i lui Adriano să vină singur. Dacă aduce pagina, mama ta trăiește.

Adriano a luat telefonul.

— Marco, ai trei minute să o lași.

— Ai trei minute să-mi aduci ce i-a aparținut tatălui tău.

— Nu ți-a aparținut niciodată nimic.

Marco a râs încet.

— Ai citit scrisoarea, nu-i așa? Atunci știi că familia ta a fost construită pe frica altora. Vino să vezi cât de ușor se poate prăbuși.

Apelul s-a închis.

Depozitul șapte se afla lângă docurile vechi, sub un pod de beton. Am intrat cu Adriano și cu doi oameni ai lui, dar el i-a oprit înainte de ultima poartă.

— Rămân afară.

— Ai spus că vin singur.

— Eu intru singur.

— Vin cu tine.

— Eliza, dacă se întâmplă ceva…

— S-a întâmplat deja.

A cedat.

În depozit, mama stătea pe un scaun metalic, cu mâinile legate cu o eșarfă. Avea fața palidă, dar ochii limpezi. În spatele ei, Marco ținea un pistol lipit de tâmpla ei.

Era mai bătrân decât Adriano, cu părul alb la tâmple și un inel gros de aur pe degetul arătător.

— Nepoata mea, a spus el. — Ai crescut mai frumoasă decât îmi aminteam.

— Nu m-ai văzut niciodată.

— Te-am văzut de multe ori. La spital. La școală. Oamenii speriați observă mai mult decât cred ceilalți.

Adriano a făcut un pas.

— Las-o.

— Pagina.

I-am întins registrul. Marco l-a smuls din mâna mea, apoi a râs când a văzut semnătura lui Vittorio.

— Asta nu dovedește nimic. Tatăl tău semna orice îi puneam în față.

— Știu, a spus Adriano.

Marco a clipit.

— Atunci de ce ai venit?

— Pentru că am înțeles că nu ai fost singurul care l-a manipulat. El a început. Tu ai profitat. Iar eu am apărat totul după moartea lui.

— Nu te preface că ai conștiință.

— Nu mă prefac.

Adriano și-a scos arma și a așezat-o pe podea.

— Elibereaz-o pe Elena. Apoi pleci.

Marco a zâmbit.

— Și crezi că mă lași să plec?

— Nu eu.

Am auzit sirene în depărtare. Nu erau polițiștii lui Adriano. Erau mașini de la parchet, chemate de Nora Vance înainte să plecăm din gară. Femeia aceea își păstrase frica treizeci de ani, dar nu și în noaptea aceea.

Marco a apăsat pistolul mai tare la tâmpla mamei.

— Ai adus autoritățile?

— Nu, am spus eu. — Ai adus singur toate dovezile. Am lăsat copia paginii în cutia poștală, iar Nora a trimis registrele către trei redacții și către procuratură.

Marco s-a întors către mine.

— Minți.

— Nu. Și nu mai ai timp să verifici.

În acel moment, mama a lovit cu călcâiul piciorul scaunului. Metalul a trosnit, Marco s-a dezechilibrat, iar Adriano s-a aruncat înainte. Pistolul a căzut pe beton.

Eu am ajuns la mama înaintea lui. Am tăiat eșarfa cu un cuțit mic pe care îl purtam pentru deschiderea lăzilor de la serviciu.

— Mamă!

— Sunt bine.

— Te-a rănit?

— Nu. Dar să nu mă mai lași să ascund lucruri în tivuri. Mă dor genunchii de când stau pe scaunul ăsta.

Am început să plâng, iar ea mi-a atins obrazul cu degetele reci.

Adriano îl ținea pe Marco lipit de o grindă. Nu l-a lovit. Doar îi ținea mâna răsucită la spate.

— Unde sunt registrele originale? a întrebat Adriano.

Marco a scuipat pe podea.

— Le-ai avut tot timpul în față. Tatăl tău le-a ascuns în cripta familiei.

Adriano a încremenit.

— De ce îmi spui asta?

— Pentru că oricum nu mai contează. Vittorio a lăsat acolo și o scrisoare. A scris că tu nu trebuia să afli niciodată.

Mama s-a ridicat cu greu.

— Nu există nicio scrisoare pentru el.

Marco a întors capul.

— Ba există. Și spune că tatăl tău te-a ales drept moștenitor nu pentru că te iubea, ci pentru că știa că vei avea mâinile suficient de murdare ca să păstrezi afacerea vie.

Adriano a rămas nemișcat.

Afară, luminile mașinilor au trecut printre gratiile depozitului. Oamenii procuraturii au intrat, dar nu am mai privit spre ei. Marco pierduse banii, fundația și controlul asupra oamenilor care îl protejaseră. Tot ce dorise era să păstreze imperiul lui Vittorio. În schimb, chiar Adriano îi smulsese din mâini singurul lucru care îl făcea puternic: frica.

Mama a fost dusă la clinică pentru verificări. Adriano a mers cu noi, nu în mașina lui, ci pe bancheta din spate a ambulanței, cu mânecile cămășii murdare de praf.

La clinică, medicul a privit dosarul și a spus că tratamentul putea continua fără întrerupere. Banii fundației fuseseră înghețați, dar Nora recuperase documentele necesare pentru ca pacienții să nu fie abandonați.

— Cine a plătit factura? am întrebat.

Adriano a privit-o pe mama.

— Nu eu. Banii au fost ai lor de la început.

A doua zi, a transferat toate proprietățile fundației către un consiliu independent de pacienți și angajați. A renunțat la controlul portului, iar oamenii lui au plecat unul câte unul. Nu pentru că devenise brusc un om bun, ci pentru că a refuzat să mai conducă o afacere clădită pe tăcerea mamei mele.

Înainte să plece din salon, mi-a întins cheia neagră.

— Nu mai am nevoie de ea.

— Nici eu.

— Atunci păstreaz-o pentru cineva care va avea nevoie să deschidă ceva.

Mama a zâmbit slab.

— Eliza, du-te la gară mâine și ia registrul. Nu-l lăsa în mâna nimănui.

— Credeam că ai spus că nu mai ascunzi nimic în tivuri.

— În tivuri nu. În acte, poate.

Am râs amândouă.

Adriano a rămas lângă pat, privind degetarul de alamă prins de brelocul meu.

— Tatăl meu ți l-a văzut vreodată? m-a întrebat.

— Nu.

— Mama ta mi-a spus că l-a primit de la o femeie care cosea uniformele în prima clinică a familiei. A fost singurul lucru pe care Vittorio nu a reușit să-l cumpere.

Am închis degetele peste alamă.

— Atunci rămâne la mine.

— Așa trebuie.

Când Adriano a plecat, mama m-a chemat aproape.

— De ce nu mi-ai spus niciodată adevărul?

— Pentru că te priveam și vedeam un copil care trebuia să aibă o viață normală.

— Și tu?

— Eu am avut grijă să supraviețuiesc până când puteai afla singură.

Pe masă, lângă paharul cu apă, am așezat scrisoarea lui Vittorio, cheia și degetarul. Trei obiecte mici pentru o familie care pierduse milioane, clinici și nume.

Din hol s-a auzit vocea unui agent întrebând cine era Elena Brennan. Mama s-a ridicat, și-a îndreptat spatele și a răspuns fără să se uite la mine:

— Femeia care a refuzat să semneze.

Iar eu am strâns degetarul în palmă, până când alama a devenit caldă.