Am găsit o petrecere de naștere pe terenul meu, iar femeia în rochie albă m-a dat afară — apoi a pălit

Când am ajuns la ferma mea și am văzut douăzeci și șapte de mașini parcate pe iarbă, am crezut că fiii mei și cu mine intraserăm într-un coșmar.

Era ora trei și douăzeci după-amiaza, într-o sâmbătă de iulie. Luca, de doisprezece ani, lipise fruntea de geamul camionetei, iar Matei, cu centura răsucită peste umăr, încerca să vadă ce se întâmpla dincolo de bord.

În mijlocul pășunii mele se afla un castel gonflabil uriaș, prins cu țăruși între două tufe de salvie. Un disc-jocheu urla muzică spre liziera cu stejari. Pe masa mea din lemn de cedru fusese așezat un tort alb cu patru etaje, decorat cu flori de zahăr.

Planul nostru fusese simplu: trei zile de pescuit, telefoane uitate în sertarul cabanei și seri lângă pârâu. Eu dețineam ferma de optsprezece ani. Cunoșteam fiecare stâlp al gardului și fiecare scândură din magazia veche.

— Tată, cine sunt oamenii aceia? a întrebat Matei.

— Nu știu, am răspuns. Dar aflu imediat.

La capătul unei mese lungi stătea o femeie într-o rochie albă de bal, brodată cu fire argintii. Purta pantofi albi și o diademă care strălucea în soarele după-amiezii. Ținea un pahar cu băutură spumoasă și zâmbea ca și cum întreaga fermă ar fi fost decorul pregătit pentru ea.

Am coborât din camionetă și le-am spus băieților să rămână înăuntru. Pietricelele trosneau sub pașii mei în timp ce traversam iarba.

Femeia m-a observat înainte să ajung la masa cu tortul. M-a privit din cap până în picioare, apoi și-a încrețit nasul.

— Cine sunteți și ce căutați pe proprietatea mea?

M-am oprit la câțiva metri de ea.

— Eu v-aș putea pune aceeași întrebare. Aceasta este ferma mea.

— Nu, nu este. Ați intrat la o petrecere privată.

— Doamnă, aveți în spatele dumneavoastră masa mea, pe terenul meu, lângă pârâul meu.

— Plecați imediat, a spus ea, ridicând un deget spre pieptul meu. Altfel chem poliția și veți fi reținut pentru intrare prin efracție.

Muzica s-a oprit. Aproape patruzeci de oameni s-au întors spre noi. Simțeam cum mi se strânge maxilarul, dar nu voiam ca băieții să mă vadă urlând.

— Cum vă numiți? am întrebat.

— Karen Varga. Și nu vă datorez nicio explicație.

Un bărbat cu cămașă bleumarin a venit lângă ea.

— Ați auzit-o. Plecați, mi-a spus. Proprietara a fost suficient de răbdătoare.

— Aveți un document care să dovedească asta?

— Nu trebuie să vă arătăm nimic.

M-am întors și am mers la camionetă. M-am așezat pe hayon, iar Luca și Matei m-au privit speriați.

— Tată, chiar ne pot da afară? a șoptit Luca.

— Nu, i-am răspuns. Dar vreau să văd cât de departe poate merge o minciună când nimeni nu o oprește.

În următoarele cincisprezece minute, Karen a trimis trei persoane să mă convingă să plec. Unul mi-a vorbit despre acuzații. O femeie în rochie galbenă și-a cerut scuze din priviri în timp ce repeta ce i se spusese. Un bărbat masiv a amenințat că va suna la numărul de urgență.

Karen însă își plimba invitații prin curte. Le arăta pârâul și le vorbea despre renovarea magaziei. La un moment dat s-a urcat pe banca mesei mele și a ridicat paharul.

— Pentru începuturi noi! a strigat ea.

Apoi a venit la camionetă. S-a uitat la băieți, nu la mine.

— Aveți două minute să dispăreți, a spus încet. După aceea, toți cei de aici vor suna în același timp.

Și-a scuipat la picioarele mele.

Matei a tresărit. Atunci am încetat să mai cred că era o confuzie.

Am scos telefonul din buzunar și am sunat un singur om.

— Domnule Ionescu, i-am spus, vino la fermă. Adu registrul vechi și nu-i spune nimic lui Karen.

Apoi am așteptat.

La patru fără zece, un vehicul alb a apărut la capătul aleii, iar zâmbetul femeii în diademă s-a frânt când l-a recunoscut pe șofer…

PARTEA 2

Șoferul a oprit lângă poarta de lemn, iar din camionetă a coborât Emil Ionescu, îngrijitorul fermei mele de aproape cincisprezece ani. Avea șaptezeci și unu de ani, o șapcă pătată de ulei și un dosar maro strâns la piept.

Karen a scăpat paharul. Sticla s-a spart pe pietriș.

— Emil, a spus ea. Ce faci aici?

El a privit-o, apoi s-a uitat la mine.

— Andrei, îmi pare rău că ai aflat așa.

Mi s-a răcit ceafa. Nu mă așteptasem la scuze.

— Ce anume trebuia să aflu?

Karen a făcut un pas spre el.

— Ai grijă ce spui. Ai semnat actele.

— Eu n-am semnat nimic, a răspuns Emil.

În spatele nostru, invitații au început să se îndepărteze de mese. Nimeni nu mai atingea tortul. Aerul mirosea a iarbă zdrobită, zahăr și teamă.

— Tată, cine este omul acela? a întrebat Luca.

— Cel care are grijă de fermă, i-am spus.

Emil a venit lângă camionetă și mi-a întins dosarul, dar nu l-am deschis imediat. Pe copertă se vedea o pată rotundă de cafea, exact ca aceea de pe masa lui din biroul de la grajduri.

— Am primit un telefon acum trei săptămâni, mi-a spus el. Un bărbat s-a prezentat drept reprezentantul tău. Mi-a spus că vrei să închiriezi terenul pentru o petrecere și că ai plecat din oraș.

— Și ai acceptat?

— Am acceptat să deschid poarta pentru o firmă de organizări. Nu pentru ea. Mi-au trimis un contract pe care trebuia doar să-l confirm. Dar când am văzut numele tău, am refuzat să semnez.

Karen a râs scurt.

— Minte. Am aici dovada.

A smuls o mapă de pe scaunul alb de lângă tort și a fluturat o foaie.

— Uitați! Proprietarul mi-a închiriat terenul pentru treizeci de zile.

Un oaspete cu barbă a făcut un pas spre mine.

— Domnule, poate ar fi mai bine să plecați. Documentul pare oficial.

— Pare, am spus. Dar nu este.

Karen a ridicat bărbia.

— Nu vă mai prefaceți. Am plătit avansul, am rezervat totul și am primit confirmarea de la agent.

Emil și-a deschis dosarul. Înăuntru se aflau copii ale extrasului de carte funciară, planul fermei și o foaie cu numele unei firme de consultanță.

— Agentul nu există la adresa trecută, a spus el. Iar numărul de înregistrare de pe contract aparține unei societăți radiate anul trecut.

Karen s-a uitat la foaie, apoi la bărbatul cu barbă.

— Nu-i ascultați. Vor să-mi strice ziua.

Mi-am simțit mâinile tremurând, dar nu de frică. Băieții se uitau la mine, iar eu încercam să nu las furia să-mi conducă vocea.

— Karen, cine ți-a dat contractul?

— Nu este treaba ta.

— Ba este chiar treaba mea. Numele meu apare acolo.

Pentru o clipă, privirea ei a fugit spre alee. Apoi a revenit la mine.

— Adrian s-a ocupat de toate.

Un murmur a trecut prin invitați.

— Cine este Adrian? am întrebat.

Karen și-a strâns buzele.

— Logodnicul meu.

Emil a întors o altă pagină.

— Atunci trebuie să știi că el a venit la fermă acum zece zile. A cerut să fotografieze hambarul și a spus că pregătește o surpriză pentru tine.

— Mi-a spus că locul îi aparține familiei lui, a izbucnit Karen. A spus că tu ești doar un administrator care refuză să plece.

Nimeni nu mai zâmbea.

Am luat contractul din mâna ei. Semnătura semăna cu a mea, dar litera „M” era prea înaltă, iar linia finală cobora spre stânga. Eu semnam invers.

— Ai fost folosită, am spus.

— Nu mă insulta!

— Nu te insult. Îți spun că cineva te-a împins în față ca să ocupi terenul, să mă sperii și să faci scandal în fața martorilor.

Karen s-a întors spre invitați.

— Nimeni nu pleacă! Este petrecerea mea!

În acel moment, telefonul ei a vibrat. A citit mesajul, iar fața i s-a golit de culoare.

— Ce scrie? am întrebat.

— Nimic.

Dar Emil văzuse ecranul.

— Andrei, a spus el, mesajul venea de la Adrian. Îi scrie să nu deschidă mapa roșie până nu ajunge el…

Karen a înțepenit, iar mâna ei s-a întins spre mapa pe care o ținea sub braț…

PARTEA 3

Karen a apucat mapa roșie înainte să pot face un pas, dar Matei a scăpat undița de jucărie pe care o ținea în mână. Zgomotul sec al plasticului pe lemn ne-a făcut pe toți să ne întoarcem.

În clipa aceea, o femeie în vârstă a coborât din camioneta lui Emil. Purta o jachetă crem, deși era cald, și ținea un baston cu mâner de alamă.

— Nu o deschide, a spus ea.

Karen a privit-o cu gura întredeschisă.

— Dumneavoastră cine sunteți?

Femeia s-a apropiat încet.

— Mă numesc Elena Radu. Am fost notarul care a autentificat actul prin care Andrei a cumpărat ferma.

Mi-am simțit stomacul strângându-se. O recunoșteam vag din fotografia de pe copia actului, dar nu o mai văzusem de optsprezece ani.

— Doamnă Radu, am spus, ce se întâmplă?

Ea a arătat spre mapa roșie.

— Acolo este un contract fals și o copie a actului tău de proprietate. Originalul se află în registrul meu, iar semnătura ta este înregistrată în trei exemplare.

Karen a făcut un pas înapoi.

— Adrian mi-a spus că actul este al familiei lui.

— Adrian Popescu? a întrebat Elena.

Karen a dat din cap.

— Îl cunoașteți?

— Îl cunosc suficient ca să știu că a venit la biroul meu acum două luni. A cerut o copie după actul vechi și a susținut că reprezintă proprietarul. I-am refuzat cererea.

Emil a scos din dosar o chitanță mototolită.

— Și eu am ceva. Adrian mi-a lăsat două sute de lei ca să-i dau acces la magazie. A spus că Andrei i-a aprobat vizita. Am păstrat chitanța fiindcă mi s-a părut ciudat.

Karen s-a întors spre el.

— De ce nu mi-ai spus asta?

— Pentru că nu te cunoșteam. Iar când te-am văzut astăzi cu invitații, mi-am dat seama că nu veniserăți pentru o simplă petrecere.

Am desfăcut mapa. Sub contract se afla un plan colorat al fermei. Pe margine erau desenate vile, o piscină și un drum privat până la pârâu.

— Ce este asta? am întrebat.

Karen a privit planul ca și cum îl vedea pentru prima dată.

— Adrian mi-a spus că este un proiect pentru noi. Că după nuntă vom transforma terenul într-un loc de evenimente. Azi trebuia să fie prima prezentare pentru investitori.

— Nu era ziua ta? am întrebat.

— Și ziua mea. Așa mi-a spus el. O petrecere care să arate cât de bine ar arăta aici.

Elena a luat contractul și l-a ținut lângă actul original.

— Uitați diferența. În contract, numărul parcelei este 418. Ferma lui Andrei este parcela 481. Cine a făcut documentul a inversat cifrele.

Bărbatul cu cămașă bleumarin a înghițit în sec.

— Eu am fost angajat de Adrian să supraveghez invitații, a mărturisit el. Mi s-a spus că proprietarul va veni să facă scandal și că trebuie să-l ținem departe de oaspeți.

Karen s-a întors spre mine.

— De ce nu mi-ai spus imediat că este fals?

— Pentru că m-ai scuipat și mi-ai amenințat copiii.

Ochii ei s-au umplut de lacrimi, dar nu am simțit nicio satisfacție.

— Nu știam, a șoptit ea.

— Știu. Dar ai ales să crezi ce-ți convenea.

Telefonul ei a sunat. Pe ecran scria Adrian.

Ea a răspuns cu mâna tremurândă și a pus apelul pe difuzor.

— Ai deschis mapa? a întrebat vocea lui.

Karen s-a uitat la mine.

— Da. Și am aflat că ferma nu este a familiei tale.

O pauză grea.

— Ascultă-mă, Karen. Nu te întoarce împotriva mea. Dacă pleci acum, pierdem tot.

— Ce pierdem?

— Contractul cu investitorii. Aveam nevoie ca terenul să pară ocupat și abandonat de proprietar. După ce filmau petrecerea, urma să susțin că Andrei a cedat folosința.

Nimeni nu s-a mișcat.

Karen și-a dus o mână la gură.

— M-ai făcut să mint în fața tuturor.

— Te-am făcut să aperi ce urma să fie al nostru.

Ea a închis apelul. În aceeași clipă, telefonul meu a vibrat. Era un mesaj de la o adresă necunoscută.

„Andrei, dacă ai primit actele, vino singur la depozitul de la nord. Adrian nu știe că am păstrat ultima pagină.”

Sub mesaj era semnătura unei persoane pe care nu o mai văzusem de optsprezece ani: Sorin Marin, fratele meu dispărut din viața mea…