Soția mea muribundă m-a trimis după prima iubire, iar când am bătut la ușa ei, chipul Anei s-a albit

În dimineața în care soția mea a murit, mi-a strecurat în palmă o adresă pe care o ținuse ascunsă treizeci și șase de ani.

— Promite-mi că o vei găsi, Victor, a șoptit Carol.

Salonul mirosea a dezinfectant și a mere coapte, fiindcă asistenta îi lăsase pe noptieră un bol pe care nu mai putea să-l atingă. Am privit hârtia mototolită dintre degetele ei. Cerneala se întinsese într-un colț, ca și cum fusese udată de lacrimi.

— Pe cine?

Carol și-a strâns buzele crăpate.

— Pe Ana. Prima ta iubire.

Am simțit cum mi se răcește ceafa. Timp de treizeci și șase de ani, numele acela nu fusese rostit nici măcar în glumă între noi.

— De ce îmi faci asta acum?

— Pentru că nu mai am timp să repar ce am stricat.

Am vrut să cer explicații, dar ușa s-a deschis și medicul a intrat cu o expresie care mi-a oprit întrebarea în gât. Cancerul se răspândise. Carol mai avea, poate, câteva zile.

În acea noapte, la ora două, am stat pe scaunul metalic de lângă patul ei și am ascultat aparatul care îi măsura respirația. Fiecare bip îmi lovea pieptul. Pe măsuță se afla o eșarfă galbenă, subțire, pe care Carol o purtase la prima noastră întâlnire. O împăturea mereu cu grijă, de parcă în țesătura aceea se afla începutul vieții noastre.

— Ce trebuie să-i iert? am întrebat.

Ea a deschis ochii.

— Nu mie trebuie să-mi ierți totul.

— Atunci cui?

Carol a întors capul spre fereastră. Afară, ambulanțele treceau prin ploaie, iar luminile lor se frângeau pe tavan.

— Găsește-o și vei înțelege.

A doua zi, medicul m-a rugat să ies din salon. Carol obosise, iar eu am rămas pe hol cu adresa strânsă în pumn. Îmi aminteam de Ana la douăzeci de ani, cu o agrafă roșie în păr și cu degetele pătate de cerneală de la cursurile de desen. O cerusem de soție înainte să plec într-un alt județ pentru un loc de muncă.

— Nu pot să te aștept, Victor, spusese ea atunci, cu vocea tremurândă.

Eu plecasem. După aceea, nimic.

Carol a murit trei zile mai târziu, înainte să-mi explice.

La înmormântare, am auzit fiecare lopată de pământ ca pe o ușă trântită. Când oamenii au plecat, am scos hârtia din buzunar. Adresa era dintr-un oraș aflat la patru ore distanță.

Am căutat săptămâni întregi. Am sunat la foști colegi, am întrebat în grupuri locale și am răsfoit anuare universitare îngălbenite. Într-o seară, o femeie pe nume Lidia mi-a răspuns la telefon.

— Ana locuiește încă în orașul meu, mi-a spus.

— Sunteți sigură?

— O recunosc după felul în care își poartă singurătatea.

Sâmbătă dimineața, am oprit în fața unei case cu obloane verzi. Am rămas în mașină aproape o oră, cu mâna pe volan și cu eșarfa galbenă a lui Carol în buzunar.

Apoi am bătut.

Ana a deschis după câteva secunde. Avea părul alb, obrazul brăzdat de riduri și aceeași privire limpede care mă făcuse să uit de lume.

— Victor?

— Da.

Când i-am spus că Carol murise și că ea mă trimisese acolo, Ana s-a sprijinit de tocul ușii.

— Știam că va veni ziua asta, a spus.

— Ce zi?

A privit adresa din mâna mea, apoi a descuiat încet ușa.

— Intră. Trebuie să vezi ceva înainte să mă întrebi de ce soția ta ți-a ascuns numele meu.

În hol mirosea a lavandă și a hârtie veche. Ana a scos dintr-un sertar o mapă legată cu o panglică portocalie și a așezat-o pe masă.

— Carol a venit la mine cu treizeci și cinci de ani în urmă, a spus ea.

Degetele ei s-au oprit pe nodul panglicii.

— Și mi-a luat ceva.

— Ce anume?

Ana a început să dezlege panglica, iar eu m-am ridicat fără să-mi dau seama…

PARTEA 2

Ana a desfăcut panglica, dar nu a ridicat imediat capacul mapei. Își ținea degetele deasupra ei, tremurând ușor, ca și cum înăuntru se afla ceva viu.

— Spune-mi mai întâi ce ți-a spus Carol, am cerut eu.

— Că te-ai căsătorit. Că ai fost fericit. Că nu vrei să mai auzi nimic despre mine.

M-am prins de spătarul scaunului. Lemnul aspru mi-a zgâriat palma.

— Nu i-am spus niciodată asta.

Ana a zâmbit fără bucurie.

— Știu acum.

A scos din mapă o fotografie îndoită. În ea era o femeie tânără, cu părul prins la ceafă, ținând în brațe un bebeluș învelit într-o pătură albă. Am privit chipul femeii și am simțit că încăperea se înclină.

Era Ana.

— Cine este copilul?

— Fiica mea.

— Ai avut o fiică?

— Am avut-o cu tine, Victor.

Cuvintele au căzut între noi fără zgomot, dar mi-au sfărâmat toate amintirile. M-am așezat. Nu pentru că am vrut, ci pentru că genunchii nu m-au mai ascultat.

Ana a împins fotografia spre mine. Pe spatele ei era scrisă data: 17 august 1989. Cu trei săptămâni înainte ca eu și Carol să ne căsătorim.

— De ce nu mi-ai spus?

— Am încercat.

— Când?

— În ziua în care te-ai întors în oraș pentru nunta lui Matei, prietenul tău. Te-am așteptat în gară. Aveam copilul cu mine și o scrisoare pentru tine.

Mi-am amintit de acea zi. Carol mă așteptase pe peron, cu o umbrelă roșie și cu ochii umflați de plâns. Îmi spusese că Ana plecase definitiv și că nu voia să mă mai vadă.

— Carol a venit înaintea ta, a continuat Ana. A spus că ești cu ea și că mi-ai cerut să nu te caut. Apoi mi-a arătat un anunț de logodnă.

— Nu eram logodit atunci.

— Ea știa. Tocmai de aceea am crezut-o.

Ana a deschis un sertar mic și a scos o brățară de spital, cu o margine maronie. Numele de pe ea era aproape șters, dar data se vedea clar.

— Mi-a spus că, dacă te iubesc, trebuie să dispar. Că nu vrei o familie cu mine și că ai ales-o pe ea.

— Și copilul?

Privirea Anei a coborât.

— Am întrebat dacă vrei să știi despre ea. Carol a răspuns că nu. A spus că îți va face rău să afli.

Mi-am dus mâna la gură. În toți acei ani, crezusem că Ana mă respinsese și că apoi își construise o viață fără mine. Carol fusese singura persoană care îmi povestise despre ea.

— Cum o cheamă?

— Sofia.

Numele mi-a părut straniu de familiar. Carol avusese un carnețel în care scria uneori „Sofia” pe marginea paginilor. Când o întrebam, râdea și spunea că îi plăcea cum sună.

— Unde este acum?

Ana și-a încleștat maxilarul.

— În orașul acesta. Are treizeci și cinci de ani. Lucrează la biblioteca universității.

Am privit fotografia până când chipul copilului s-a încețoșat.

— De ce nu mi-ai căutat familia după aceea?

— Am crezut că ai ales să nu ne vrei. Iar când am aflat adevărul, era prea târziu. Sofia crescuse. Nu am vrut să-i răstorn viața.

— Ce adevăr ai aflat?

Ana s-a ridicat și a mers spre un dulap îngust. A scos de acolo o cutie de tablă, zgâriată pe capac. Înăuntru se afla o scrisoare, două foi de naștere și o notă scrisă de Carol.

Am recunoscut imediat scrisul ei.

„Nu-i spune lui Victor. Dacă află, mă va pierde.”

Sub frază era o semnătură și o dată: 1990.

— A venit la tine și după naștere? am întrebat.

— Da. Dar nu singură.

— Cu cine?

Ana a ridicat privirea spre mine.

— Cu o femeie care lucra la maternitate. Femeia aceea a păstrat registrul și poate confirma totul.

Telefonul Anei a început să sune în bucătărie. Ea a rămas nemișcată, iar sunetul s-a repetat, ascuțit, printre pereții plini de fotografii vechi.

— Cine este? am întrebat.

Ana a răspuns, apoi a ascultat fără să spună nimic. Fața ei s-a golit de culoare.

— Victor, Sofia este la bibliotecă. A găsit scrisoarea lui Carol în cutia poștală.

— Ce scrisoare?

Ana a închis ochii.

— Una pe care Carol i-a trimis-o după ce a aflat că moare. Iar Sofia a spus că nu vrea să te vadă până nu afli ce mai conține…

PARTEA 3

Ana a lăsat telefonul pe masă, iar eu am auzit vocea Sofiei prin difuzor, subțire și tăioasă.

— Nu-l aduceți aici. Nu vreau să-l văd.

— Sofia, ascultă-mă, a spus Ana. Nu ai toate informațiile.

— Am o scrisoare semnată de femeia care m-a mințit toată viața. Pentru mine este suficient.

Apelul s-a încheiat.

În bucătărie, ceasul de perete bătea la fiecare secundă. Pe frigider era prinsă cu un magnet o invitație veche la absolvirea Sofiei. Am privit fotografia de pe ea și am recunoscut linia bărbiei. A mea.

— Unde locuiește? am întrebat.

— La bibliotecă. Dar înainte trebuie să mergem la doamna Petrescu.

— Cine este?

— Asistenta care a fost acolo în noaptea nașterii.

O oră mai târziu, am intrat într-un apartament de la etajul patru. Doamna Petrescu avea optzeci și doi de ani, o rochie albastră și un baston cu mâner de fildeș. Pe masă ținea un registru gros, legat în pânză.

— Carol a venit cu o lună după naștere, a spus femeia. Era îmbrăcată într-un palton crem și purta eșarfa aceea galbenă pe care o văd și acum.

Mi s-a tăiat respirația.

— Ce a vrut?

— Să afle dacă Ana îl trecuse pe tatăl copilului în acte. Când i-am spus că da, Carol s-a așezat pe scaun și a început să plângă.

Ana a strâns marginea mesei.

— Mi-a promis că îi va da lui Victor scrisoarea, a spus ea.

— Nu a făcut-o, am răspuns.

Doamna Petrescu a deschis registrul. O pagină era îndoită la colț, iar lângă numele Sofiei se afla o mențiune: „Tată: Victor Dima”.

Sub ea, cu cerneală diferită, cineva adăugase: „Informație retrasă la cererea mamei”.

— Cine a cerut retragerea? am întrebat.

Femeia a scos din registru o foaie pliată.

— Carol. A semnat în fața mea. Mi-a spus că își va părăsi soțul dacă adevărul iese la iveală.

Mi-am simțit stomacul răsucindu-se.

— De ce a făcut asta?

— Pentru că nu putea avea copii, a răspuns Ana. Iar tu nu știai.

Doamna Petrescu a împins foaia către mine. Era o declarație prin care Carol recunoștea că interceptase scrisoarea Anei și că îi spusese acesteia că eu o respinsesem. La final, scris de mâna ei, se afla un rând: „Am confundat iubirea cu dreptul de a păstra un om lângă mine.”

— A vrut să mă fure? am întrebat.

— La început, da, a spus Ana. Apoi i-a fost frică să piardă tot ce construise cu tine.

— Și după treizeci și cinci de ani și-a găsit curajul?

Ana a privit spre fereastră.

— Nu curajul. Boala.

Am plecat spre bibliotecă. Clădirea era aproape goală, iar lumina de după-amiază se așternea pe rafturi ca praful. Am găsit-o pe Sofia lângă secțiunea de istorie, cu o scrisoare mototolită în mână.

Avea ochii mei.

— Nu te apropia, a spus.

M-am oprit.

— Nu vreau să-ți iau nimic.

— Ai venit să-mi iei treizeci și cinci de ani?

— Nu știam că exiști.

— Dar mama știa. Și Carol știa. Doar eu am fost singura care a trăit într-o poveste inventată.

I-am întins declarația doamnei Petrescu.

— Nu trebuie să mă crezi pe cuvânt.

Sofia a citit. Degetele i s-au albit pe hârtie.

— De ce nu mi-a spus Carol?

— Pentru că a fost egoistă. Și pentru că, înainte să moară, a vrut să repare ceva.

— Nu poate repara copilăria mea.

— Știu.

Sofia s-a uitat la mine pentru prima dată cu adevărat.

— A mai lăsat ceva.

A deschis scrisoarea lui Carol. Pe prima pagină era doar numele meu. Pe a doua, însă, exista o propoziție care m-a făcut să-mi pierd echilibrul.

„Victor, dacă Ana a ajuns să-ți spună totul, caută în cutia de cusut și întreabă-te de ce am păstrat fotografia aceea.”

Sofia a ridicat capul.

— Ce fotografie?

Am știut imediat. Carol îmi ceruse, în ultima ei săptămână, să-i aduc din casă cutia de cusut. Nu o deschisesem niciodată.

Înăuntru putea fi dovada că ascunsese mai mult decât numele Sofiei.

Dar când am sunat-o pe vecina care avea cheia casei, mi-a răspuns cu vocea frântă:

— Victor, un bărbat a intrat în locuința ta acum două ore. A luat cutia și a lăsat pe masă un bilet.

— Ce scria?

Vecina a înghițit greu.

— „Dacă vreți să știți de ce a făcut Carol asta, veniți singur la vechiul atelier înainte de apus…”