Soacra mea a cerut bani chiar după nuntă, iar când i-am pus o singură întrebare, zâmbetul ei a dispărut

În seara în care soția mea mi-a spus că îi dăduse mamei ei banii pentru cizme, am înțeles că în casa noastră intrase cineva pe care nu-l invitasem.

Era aproape ora opt, în bucătăria apartamentului nostru nou, iar supa se răcise între noi. O lingură se rostogolise pe farfurie și se oprise cu mânerul lipit de un fir de pătrunjel. Vica privea în jos, cu pleoapele roșii.

— Mama a avut nevoie urgentă, a spus ea.

— De treizeci de mii de lei?

— Nu i-am dat pentru ea. A zis că trebuie să plătească o datorie.

— Ce datorie?

Vica a strâns buzele. Am văzut cum își frământa degetul mare, exact ca în seara când mă rugase să nu mă cert cu mama ei la masă.

— Nu știu toate amănuntele.

Am închis ochii o clipă. Nu voiam să ridic glasul. Nu în prima săptămână de căsnicie. Nu după ce o văzusem plângând de fericire în fața blocului, cu cheia apartamentului în palmă și rochia de mireasă încă mirosind a trandafiri.

— Vica, banii erau pentru cizmele tale.

— Știu.

— Și tu ai rămas fără cizme ca mama ta să-și plătească datoria.

— Nu spune așa.

— Cum să spun?

Ea s-a ridicat brusc. Scaunul a zgâriat gresia.

— Spune că am ajutat-o! Asta face o fiică!

— O fiică ajută când poate, nu când este împinsă într-un colț până se simte vinovată că respiră.

Cuvintele au rămas între noi ca un pahar spart. Vica și-a dus mâna la gură, iar eu am simțit imediat regretul. Nu pentru adevăr, ci pentru felul în care îl aruncasem asupra ei.

— Îmi pare rău, am spus. Ție îți spun. Nu ei.

La ora zece, telefonul ei a sunat. Pe ecran apărea „Mama”. Vica a tresărit înainte să răspundă.

— Da, mamă?

Am auzit vocea Ludmilei Ivanovna, calmă și limpede, de parcă ar fi discutat despre vreme. Vica a tăcut mai mult decât a vorbit. Apoi a privit spre mine.

— Mâine dimineață? Dar nu pot…

O pauză.

— Bine. Vin.

A închis.

— Unde mergi?

— La ea. Vrea să semnez ceva.

— Ce anume?

— A spus că este o formalitate pentru datorie.

Am simțit cum mi se răcește ceafa.

— Ce datorie, Vica?

— Nu știu, Maxim. Mi-a spus că dacă nu semnez, oamenii aceia vin peste ea.

În noaptea aceea n-am dormit. La ora două și douăzeci, m-am ridicat și am mers desculț până în hol. Lângă pantofii mei stăteau cizmele vechi ale Vicăi, cu talpa desfăcută și hârtia introdusă înăuntru ca să nu-i intre apa. Le-am privit mult timp.

Dimineața, i-am cerut să nu semneze nimic înainte să citesc și eu.

— Mama se va supăra.

— Atunci să se supere pe mine.

La prânz, am sunat-o pe Ludmila. A răspuns după al doilea apel.

— Maxim, tocmai voiam să te caut.

— Pentru ce trebuie să semneze Vica?

A râs încet.

— Ai devenit foarte grijuliu după doar opt zile.

— Întreb simplu.

— Nu e treaba ta.

— Este soția mea.

— Soțiile nu sunt proprietatea soților, dragul meu. Credeam că ești mai educat.

Mi-am strâns telefonul în palmă.

— Iar mamele nu-și golesc fiicele de bani fără explicații.

Pentru prima dată, vocea ei s-a schimbat.

— Ai grijă cum vorbești cu mine.

— Am grijă. Tocmai de aceea te întreb încă o dată: ce va semna Vica?

— Un acord de împrumut. Atât.

— Cine ți-a împrumutat banii?

A urmat o tăcere scurtă. În fundal am auzit un sertar trântit.

— Dacă nu ai încredere în familia în care ai intrat, poți pleca din ea.

— Nu am spus că plec.

— Nu încă.

A închis.

Seara, Vica a venit acasă cu o mapă maro, prinsă cu o clemă metalică. A ținut-o lipită de piept.

— Mama a spus să nu o deschid până mâine.

— De ce?

— Pentru că sunt acte de familie.

Am luat mapa, dar ea nu i-a dat drumul.

— Maxim, promite-mi că nu vei face scandal.

— Promit că nu voi semna în locul tău.

— Nu asta am întrebat.

Atunci am auzit cheia în broască. Vica a pălit.

— Mama? Cum a intrat în scară?

Ușa s-a deschis, iar Ludmila a pășit în hol cu o umbrelă udă și un zâmbet fără căldură. A întins mâna spre mapă.

— Bine, copii. Să terminăm repede. Avocatul mă așteaptă cu actele…

PARTEA 2

— …cu actele, a repetat Ludmila, întinzând degetele spre mapă.

Vica s-a lipit de blatul din hol. În spatele ei, becul cu senzor pâlpâia, iar umbrela Ludmilei lăsa pe podea picături rotunde, ca niște monede negre.

— Avocatul tău de ce trebuie să fie aici? am întrebat.

— Pentru că nu-mi place să pierd timpul.

— Atunci nu-l pierde. Spune-ne ce conține mapa.

Ludmila și-a ridicat bărbia.

— Un document prin care Vica recunoaște că îmi datorează banii pe care i-am cheltuit pentru ea în ultimii ani.

Vica a tresărit.

— Mamă, ai spus că este doar pentru datoria aceea.

— Este pentru aceeași datorie.

— Dar de ce scrie că îți datorez aproape două sute de mii?

Mi s-a strâns stomacul. Ludmila a făcut un pas spre ea.

— Pentru că am crescut-o, am hrănit-o, am plătit școala, tratamentele și chiria. Sau ai impresia că toate acestea au fost gratuite?

— Nu am spus asta.

— Dar soțul tău o spune prin felul în care se uită la mine.

Am întins mâna.

— Vreau să văd actul.

— Nu ai dreptul.

— Dacă Vica semnează, voi avea toate motivele să verific ce semnează.

Ludmila a zâmbit subțire.

— Ea este adultă. Nu are nevoie de aprobarea ta.

— Atunci las-o să decidă fără să o sperii.

Vica a apucat mapa cu ambele mâini.

— Mamă, de unde vine suma asta?

Chipul Ludmilei a rămas nemișcat, dar degetul ei a început să bată în mânerul umbrelei.

— Din viața ta.

— Nu înțeleg.

— Nu trebuie să înțelegi totul în seara asta. Semnezi și scapi de problemă.

Am râs fără veselie.

— Un împrumut fără creditor, fără dovada plății și cu o sumă inventată nu este o soluție. Este o capcană.

— Te crezi foarte deștept pentru că ai cumpărat un apartament?

— Nu. Mă cred suficient de atent ca să nu-mi pun soția să semneze un act pe care nici dumneavoastră nu vreți să-l explicați.

Ludmila s-a apropiat până când i-am simțit parfumul greu de crini.

— Apartamentul nu este al tău pentru totdeauna, Maxim. Când doi oameni se căsătoresc, lucrurile se schimbă.

Vica a ridicat capul.

— Mamă, ce vrei să spui?

— Vreau să spun că trebuie să-ți protejezi partea. Dacă el îți ascunde bani, vei rămâne pe dinafară.

Am simțit cum Vica se întoarce spre mine.

— Îmi ascunzi bani?

— Nu.

— Nici conturi?

— Nu.

Ludmila a scos din geantă o foaie pliată.

— Atunci întreabă-l de ce apartamentul este doar pe numele lui.

Vica a luat foaia. Era o copie a contractului de vânzare, cu numele meu subliniat cu pix roșu. Pe margine, cineva scrisese: „valoare estimată: 640.000”.

— Maxim…

— Am plătit avansul înainte să te cunosc. Ratele le plătesc eu. Nu am ascuns nimic.

— Dar mama spune că pot rămâne fără nimic.

— Mama ta încearcă să te facă să te temi de mine.

Ludmila a oftat teatral.

— Vedeți? Asta face el. Îți vorbește frumos și apoi te convinge că toți ceilalți sunt dușmani.

În acel moment, telefonul meu a vibrat. Era banca. Am răspuns în bucătărie, cu ochii pe cele două femei din hol.

— Domnul Maxim Radu? Vă sunăm în legătură cu o cerere de credit asociată datelor dumneavoastră.

Am încremenit.

— Ce cerere?

— Un împrumut de două sute de mii de lei, depus astăzi. Documentele includ o copie a certificatului dumneavoastră de căsătorie și o declarație semnată de doamna Vica Radu.

— Soția mea nu a depus nicio cerere.

— Atunci vă recomandăm să veniți mâine dimineață. Dosarul este în așteptare, dar cineva a solicitat urgentarea lui.

Am închis și m-am întors.

— Cine a depus cererea? am întrebat.

Ludmila și-a luat geanta.

— Nu știu despre ce vorbești.

— Banca tocmai m-a sunat.

— Poate că soția ta a făcut ceva fără să-ți spună.

Vica a albit la față.

— Nu am făcut nimic.

— Atunci mergem împreună la bancă, am spus.

Ludmila s-a oprit cu mâna pe clanță.

— Mergeți. Dar înainte întreabă-l pe tatăl tău de ce a păstrat toate chitanțele bunicii.

Vica a clipit.

— Ce chitanțe?

Ludmila a deschis ușa și a coborât privirea spre mapă.

— Întreabă-l de ce nu ți-a spus niciodată ce s-a întâmplat cu banii casei din Câmpina.

A plecat înainte să putem răspunde.

La ora unsprezece, am ajuns în fața casei lui Ion. Curtea mirosea a pământ ud, iar un bec galben lumina masa de lucru din garaj. Vica a bătut de trei ori.

Tatăl ei a deschis, ținând în mână o cutie de tablă cu margini ruginite.

— Știam că va veni ziua asta, a spus el.

— Ce zi? a întrebat Vica.

Ion s-a uitat la mapă, apoi la mine.

— Ziua în care mama ta nu va mai putea ascunde de unde au venit banii…

PARTEA 3

— …banii, a terminat Ion, așezând cutia pe masa de lucru.

Înăuntru erau chitanțe, copii după acte și un carnețel cu coperți verzi, umflate de umezeală. Pe prima pagină scria cu litere mari: „Casa mamei Vicăi”.

Vica s-a apropiat.

— Tata, ce este asta?

Ion și-a scos ochelarii și i-a șters cu marginea cămășii.

— Bunica ta ți-a lăsat casa din Câmpina. Nu mie. Nu mamei tale. Ție.

— Dar casa a fost vândută când aveam șaisprezece ani.

— A fost vândută în numele tău, după ce mama ta a obținut o procură.

Am deschis prima chitanță. Era o dovadă de plată pentru o sută optzeci de mii de lei, emisă de notar, cu mențiunea că banii urmau să fie depuși într-un cont destinat beneficiarului minor.

— Unde sunt banii? am întrebat.

Ion a privit podeaua.

— Nu în contul Vicăi.

— Atunci unde?

— Ludmila a spus că îi investește. Apoi a început să ceară împrumuturi de la oameni despre care nu știam nimic. Când am întrebat-o, mi-a spus că va repara totul.

Vica a luat carnețelul. Pe pagini erau trecute sume, date și inițiale. Unele erau tăiate, altele înconjurate cu cerneală neagră.

— De ce ai tăcut?

— Pentru că mi-a spus că dacă vorbesc, te va lua de lângă mine. Avea o scrisoare pregătită, în care susținea că sunt instabil și că te sperii de mine.

— Și ai crezut-o?

— Am crezut că pot să-ți protejez viața fără să-ți distrug copilăria.

Vica a strâns carnețelul la piept. Eu am simțit o furie atât de rece, încât mi s-au amorțit degetele.

Ion a scos ultima hârtie din cutie.

— Aceasta este copia procurii.

Am citit-o. Data era cu trei luni înainte de vânzarea casei. Semnătura Vicăi nu semăna cu cea din certificatul de căsătorie. La final apărea numele notarului Elena Dobre.

— Elena a fost acolo, a spus Ion. A refuzat să autentifice procura când a văzut că Vica nu înțelege ce semnează. Ludmila a venit a doua zi cu o altă hârtie și a spus că fiica ei a fost de acord în privat.

— A doua hârtie este falsă? am întrebat.

— Elena mi-a spus să păstrez copia. Mi-a spus că, dacă într-o zi Vica va întreba, adevărul trebuie să aibă un loc de unde să înceapă.

Am sunat-o pe Elena chiar atunci. A răspuns după primul apel.

— Mă așteptam să mă cauți, a spus ea.

A doua zi, la ora nouă, ne-am întâlnit în biroul ei. Pe masă se afla un dosar albastru, legat cu o panglică galbenă. Elena a scos două documente.

— Aceasta este semnătura Vicăi de la vârsta de șaisprezece ani, a explicat ea. Iar aceasta este semnătura de pe procura folosită la vânzare. Nu este aceeași.

Vica privea foile fără să clipească.

— De ce nu mi-ai spus atunci?

— Pentru că mama ta a venit cu o hotărâre de tutelă și cu doi martori. Nu erau suficiente pentru vânzare, dar au făcut ca lucrurile să pară complicate. Eu am refuzat primul act. Alt notar a autentificat al doilea.

— Banii? am întrebat.

Elena a deschis dosarul și a scos un extras bancar.

— Au fost transferați într-un cont pe numele unei firme de consultanță. Administratorul era Oana, fiica Ludmilei. Firma a fost închisă după patru luni.

Vica a dus mâna la gură.

— Oana știa?

— A semnat primirea banilor, a spus Elena. Nu pot spune ce știa, dar semnătura este a ei.

În aceeași clipă, telefonul Vicăi a început să sune. Pe ecran era un mesaj de la bancă: „Cererea de transfer a fost înregistrată. Sumă: 200.000 lei.”

— Nu am inițiat nimic, a șoptit ea.

M-am uitat la Elena.

— Cine are acces la contul ei?

Vica și-a amintit brusc.

— Mama mi-a cerut telefonul să verifice o plată. I-am spus codul pentru că eram în mașină.

Elena a tras aer în piept.

— Atunci trebuie să ajungeți înainte ca transferul să fie aprobat.

Am alergat la bancă. Ludmila era deja acolo, așezată lângă un funcționar, cu o mapă maro pe genunchi. Când ne-a văzut, s-a ridicat.

— Ce căutați aici?

— Banii Vicăi, am răspuns.

— Nu sunt banii ei. Sunt banii pe care mi-i datorează.

Funcționarul a pus dosarul pe masă.

— Doamnă, transferul a fost blocat temporar. Există o neconcordanță la semnătură.

Ludmila s-a întors spre Vica.

— Dacă nu semnezi acum confirmarea, îți pierzi mama.

Vica a tremurat.

— Mi-ai furat casa bunicii.

Ludmila a lovit masa cu palma.

— Am făcut totul pentru familie!

În aceeași clipă, Oana a intrat în bancă, udă leoarcă și cu fața albă.

— Mamă, oprește-te, a spus ea. Nu mai pot să mint pentru tine.

Ludmila s-a întors spre ea, iar Oana a scos din geantă o copie a contractului firmei.

— Banii din casa bunicii nu au fost investiți. Au fost folosiți pentru datoriile tale. Și știu unde a ajuns ultima tranșă.

Toți am privit-o.

Oana și-a coborât vocea.

— Dar există ceva mai rău. Creditorul care te-a amenințat nu vrea banii. Vrea apartamentul lui Maxim…