PARTEA 4 — Soacra mea a cerut bani chiar după nuntă, iar când i-am pus o singură întrebare, zâmbetul ei a dispărut

PARTEA 4

— …apartamentul lui Maxim, a repetat Oana.

În banca luminată de neoane, nimeni nu s-a mișcat.

Ludmila își ținea mâna pe marginea mesei. Unghiile ei, vopsite într-un roșu întunecat, zgâriau lemnul lucios.

— Taci, Oana.

— Nu mai tac.

— Nu știi ce vorbești.

Oana a râs scurt, dar râsul i s-a frânt imediat.

— Știu. Am semnat contractele. Am ridicat banii. Am dus plicurile la depozitul din strada Fabricii.

Vica a făcut un pas spre sora ei.

— Ce depozit?

Oana și-a șters obrazul cu dosul palmei.

— Acolo ținea mama actele și întâlnirile cu Sandu.

— Cine este Sandu? am întrebat.

Ludmila a închis ochii.

— Un om căruia îi datoram bani.

— Câți?

— Nu mai contează.

— Ba contează, am spus. Mai ales dacă voia apartamentul meu.

Oana a scos încă o hârtie din geantă. Era o copie a unui contract de garanție. Am recunoscut adresa apartamentului, suprafața și numărul cadastral. În dreptul meu, însă, apărea o semnătură pe care nu o făcusem niciodată.

— Asta este fals, am spus.

— Știu, a răspuns Oana.

Vica s-a uitat la mama ei.

— Cum ai obținut actele lui Maxim?

Ludmila nu a răspuns.

— Mamă!

— Le aveai în geanta de la nuntă, a spus Oana. Ai fotografiat contractul când Vica te-a chemat să vezi apartamentul. Ai spus că vrei să-i faci o surpriză cu o poliță de asigurare.

Mi-am amintit de seara aceea. Ludmila stătuse singură în dormitor aproape zece minute. Spusese că o durea capul.

Mi s-a făcut greață.

— Sandu te-a amenințat? am întrebat.

Ludmila și-a ridicat privirea.

— A spus că îmi ia casa. A spus că o să o găsească pe Oana. Avea fotografii cu ea, cu locul unde lucra. Ce voiai să fac?

— Să ne spui adevărul.

— Și voi m-ați fi ajutat?

— Nu știu. Dar nu ți-aș fi dat apartamentul meu.

— Nu voiam apartamentul tău! Voiam timp!

Oana a lovit cu palma contractul.

— Ai falsificat semnătura lui. Ai cerut un împrumut pe numele lui. Ai încercat să transferi două sute de mii din contul Vicăi. Asta nu înseamnă să ceri timp.

Funcționarul băncii a chemat managerul. În câteva minute, cererea de transfer a fost anulată, iar accesul la contul Vicăi blocat. Banii nu plecaseră nicăieri.

Vica stătea cu mâinile strânse pe lângă corp. M-am apropiat de ea, dar nu am atins-o.

— Sunt aici, am spus.

— Știu. Dar nu știu unde să mă uit.

Ludmila a scos din geantă o fotografie îndoită. Era o imagine veche cu Vica și bunica ei, stând în fața casei din Câmpina. În spate se vedea nucul despre care Vica îmi povestise cândva că fusese plantat înainte să se nască.

— Am făcut toate astea pentru ea, a spus Ludmila.

Vica a privit fotografia.

— Nu, mamă. Le-ai făcut ca să nu pierzi controlul asupra mea.

Cuvintele au lovit-o mai tare decât orice acuzație.

Am plecat de la bancă împreună cu Elena și cu Ion. Ludmila a rămas acolo, iar Oana a refuzat să o însoțească.

În mașină, Ion a stat în spate, cu cutia de tablă pe genunchi. Nu a spus nimic până când am ajuns în fața apartamentului.

— Trebuie să vă spun încă ceva, a murmurat el.

Vica s-a întors.

— Ce?

— Casa bunicii nu a fost vândută pentru datorii. O parte din bani există încă.

Am frânat brusc lângă bordură.

— Unde?

Ion a deschis carnetul verde și a arătat o pagină pe care era scris un număr de cont.

— Bunica ta a pus o condiție în testament. Banii trebuiau depuși într-un cont pe numele tău când împlineai douăzeci și cinci de ani. Ludmila a retras doar suma pe care a reușit să o ascundă. Dar aproape șaptezeci de mii au rămas într-un depozit blocat.

Vica a început să plângă.

— De ce nu mi-ai spus până acum?

— Pentru că nu am găsit documentul. L-am găsit ieri, în spatele unei rame din garaj.

Elena a verificat imediat datele. Depozitul era real. Nu era pe numele Ludmilei. Era pe numele Vicăi, cu acces suspendat până la verificarea identității.

Asta schimba totul.

A doua zi, Ludmila a venit la noi înainte de răsărit. Nu mai purta costumul elegant cu care intrase în bancă. Avea o haină crem și ținea în mâini o pungă de pânză.

Vica nu a lăsat-o să intre.

— Ce vrei?

Ludmila a așezat punga pe treapta de la intrare.

— Cheile de la depozit. Și actele firmei Oanei.

— De ce?

— Pentru că trebuie să repar ce am stricat.

Am coborât până la ea.

— Sandu încă te amenință?

— Da.

— Atunci mergem cu toate actele la cei care pot opri contractul fals. Nu îți dau apartamentul. Nu îți dau banii Vicăi. Dar nu te las să fii împinsă într-o situație mai rea, dacă spui tot.

Ludmila s-a uitat la mine cu ochii umflați.

— De ce ai face asta?

— Pentru Vica. Nu pentru tine.

A încuviințat.

Oana a venit după o oră și a adus registrele firmei. În ele apăreau toate transferurile: banii casei bunicii, ratele plătite lui Sandu, comisioanele și suma folosită pentru o operație veche a lui Ion. Acolo am găsit și motivul pentru care Ludmila ascunsese totul.

Cu ani în urmă, Ion avusese nevoie de o intervenție costisitoare. Ludmila luase primul împrumut ca să-l salveze. Apoi veniseră dobânzile, rușinea și frica. În loc să recunoască, împrumutase din nou. Când banii Vicăi au apărut, îi folosise ca pe o gură de aer.

Nu o ierta.

Dar o înțelegeam.

Uneori, acestea nu sunt același lucru.

Sandu a apărut la prânz, în fața blocului. Era un bărbat masiv, cu o cicatrice sub ureche și un dosar negru sub braț.

— Doamna Ludmila, avem o înțelegere, a spus el.

— Nu mai avem, a răspuns ea.

— Semnătura este aici.

A deschis dosarul. Pe masă se afla contractul fals.

Am scos din geantă copia de la bancă.

— Iar aceasta dovedește că împrumutul a fost cerut folosind datele mele fără acord.

Sandu a zâmbit.

— Crezi că o hârtie te sperie?

— Nu. Dar registrul firmei Oanei, procura falsă și extrasul bancar ar trebui să te intereseze.

Oana a făcut un pas înainte.

— Am păstrat copii după tot.

Sandu și-a întors privirea spre Ludmila.

— Ai început să-ți trădezi creditorul?

Ludmila a ridicat bărbia.

— Nu. Îți spun că nu mai ai nimic de luat.

— Ai casa.

— Casa este deja sub ipotecă, a spus Ion. Și este evaluată. O vindem noi, nu tu. Din banii obținuți se achită datoria reală, iar restul revine Vicăi.

Sandu a râs.

— Și credeți că plec fără nimic?

Elena, care stătuse până atunci în tăcere, a deschis dosarul albastru.

— Dacă pleci cu acel contract, îl depunem astăzi împreună cu toate documentele privind falsificarea. Dacă îl lași aici, primești doar suma demonstrată prin chitanțe și transferuri.

Pentru prima dată, Sandu nu a mai zâmbit.

A luat contractul și l-a rupt în două.

— Aveți trei zile.

— Nu, a spus Ludmila. Avem o zi.

A scos din buzunar o cheie mică și i-a dat-o lui Ion.

— Depozitul din strada Fabricii. Acolo sunt toate originalele.

Sandu a făcut un pas spre ea, dar Oana s-a așezat între ei.

— Nu te apropia de mama mea.

A plecat fără să mai spună nimic.

În după-amiaza aceea, am mers la depozit. Într-un dulap metalic am găsit dosarele, copiile actelor și o cutie cu bijuterii ale bunicii Vicăi. Ludmila le vânduse pe rând, dar păstrase broșa veche din argint, cea cu un trandafir sculptat.

Vica a luat-o în palmă.

— De ce ai păstrat-o?

Ludmila a răspuns după mult timp:

— Pentru că ea mi-a spus să nu uit niciodată cui îi aparține.

— Și ai uitat?

— Da.

Vica a mers până la ea. Nu a îmbrățișat-o. Nu încă.

I-a întins însă broșa.

— O păstrezi tu până când vei putea să-mi spui tot fără să mai ascunzi nimic.

Ludmila a început să plângă.

— Crezi că mai pot repara?

— Nu singură.

— Ce trebuie să fac?

— Să vinzi casa. Să returnezi banii. Să semnezi declarația despre documentele false. Și să nu mai ceri nimănui să te salveze în tăcere.

Ludmila a închis degetele peste broșă.

— O să fac.

A făcut-o.

Casa din Câmpina a fost vândută, datoria reală a fost achitată, iar banii rămași au ajuns în contul Vicăi, împreună cu depozitul bunicii. Oana a renunțat la firmă și a început să lucreze la contabilitatea unei fundații. Ion a spus adevărul tuturor, chiar dacă asta a însemnat să plece din casa în care locuise treizeci de ani.

Ludmila nu a mai venit la noi cu cereri.

A venit cu chitanțe.

Într-o sâmbătă, a așezat pe masă ultima dovadă de plată. Vica a citit-o, apoi a pus-o lângă celelalte.

— Mai lipsește ceva, a spus ea.

Ludmila a tresărit.

— Ce?

— O conversație în care să-mi spui de ce m-ai făcut să cred că iubirea trebuie plătită.

Mama ei și-a frecat palmele.

— Pentru că asta am învățat și eu.

— De la cine?

— De la frică.

Vica a stat mult timp privind-o. Apoi s-a ridicat, a intrat în dormitor și s-a întors cu vechile cizme, cele cu hârtia încă înăuntru.

Le-a pus pe podea, între ele.

— Le-am păstrat din ziua aceea, a spus ea.

Ludmila le-a privit.

— Îmi pare rău.

— Știu. Dar nu este suficient.

— Ce pot face?

Vica a împins cizmele spre ea.

— Repară-le. Tu ai spus mereu că orice lucru poate fi reparat dacă nu te prefaci că nu s-a rupt.

Ludmila a luat cizmele în mâini. Pentru prima dată, nu a negociat, nu a explicat și nu a cerut iertare înainte de a face ceva concret.

A doua zi le-a dus la cizmar.

Când s-a întors, talpa era cusută cu ață groasă, maro, iar marginea fusese curățată până când pielea a prins din nou luciu.

Vica le-a încălțat în mijlocul holului.

Eu am rămas lângă masa unde zăceau toate documentele, chitanțele și ultima pagină din carnețelul verde.

Pe ea, Ion scrisese cu mâna lui: „Banii Vicăi se întorc la Vica.”

Ludmila a citit rândul și a lăsat broșa bunicii lângă el.

Vica s-a ridicat și a făcut câțiva pași prin apartament. Talpa reparată a lovit podeaua cu un sunet ferm, egal.

— Auzi? m-a întrebat.

— Da.

— Nu mai scârțâie.

Și a mai făcut un pas, chiar peste umbra mapei maro.