Am găsit un apache legat de stâlpul fermei mele, iar când am încercat să-l ajut, Macedonio a pălit brusc

În dimineața în care am găsit un apache legat de un stâlp, copilul meu s-a mișcat atât de puternic, încât am crezut că îmi va rupe coastele.

Era aproape prânz, iar soarele ardea hotarul estic al fermei San Jacinto. Mergeam încet printre tufe de mezquite, cu o mână sprijinită pe pântecul uriaș și cu cealaltă ținând pălăria împotriva vântului fierbinte. De cinci luni eram văduvă. De opt luni eram însărcinată. Și, în fiecare zi, trebuia să mă prefac că nu-mi era frică.

Atunci am văzut omul.

Era legat de un stâlp uscat, cu încheieturile înfășurate în frânghie. Cămașa îi atârna în fâșii, iar pielea îi era crăpată de soare. M-am oprit atât de brusc, încât catarama metalică a curelei mele a lovit găleata goală de la șold.

Bărbatul a ridicat capul.

Ochii lui nu aveau furia pe care mi-o descriseseră toți. Aveau doar sete.

— Nu te apropia, am șoptit.

El a încercat să spună ceva. Limba lui era străină pentru mine, dar gestul era limpede. Și-a dus buzele uscate spre mine, apoi a privit pământul.

Apă.

Am făcut un pas înapoi. Timp de luni întregi auzisem același lucru în oraș: „Oamenii lui au avut legătură cu moartea lui Silverio.” Soțul meu fusese găsit lângă pârâul secat, cu o rană în piept. Nimeni nu văzuse cine îl ucisese. Toți găsiseră însă vinovați.

Am privit spre fermă. Casa era la aproape un kilometru. În șopron aveam un ulcior, câteva cârpe curate și cuțitul lui Silverio, cu mânerul învelit în piele de cerb.

— Dacă te ajut, mă poți omorî?

Bărbatul a închis ochii.

— Nu.

Vorbea greu, dar în spaniolă.

Am fugit spre casă. Fiecare pas îmi trimitea o durere surdă în șale. Când am umplut ulciorul, mâinile îmi tremurau atât de tare, încât am vărsat apă pe podeaua din bucătărie. Am luat și cuțitul, apoi am privit fotografia lui Silverio de pe poliță.

— Dacă greșesc, iartă-mă, am spus.

Când m-am întors, bărbatul abia mai respira.

— Apă, am murmurat, ridicând ulciorul.

A băut încet, cu pauze lungi. După câteva înghițituri, a șoptit:

— Mai mult.

— Vorbești spaniolă?

— Puțin. Mă cheamă Kilen.

Am pus ulciorul pe pământ și am scos cuțitul. Kilen și-a încordat tot trupul. Am așezat lama între noi, apoi am arătat frânghiile și am făcut un gest de tăiere.

— Te eliberez.

A privit cuțitul, apoi chipul meu. În cele din urmă și-a întins mâinile.

Fibrele se rupeau una câte una. În timp ce tăiam, am auzit tropot de cai. Cinci călăreți au apărut din norul de praf. În frunte era Macedonio Torres, vecinul care repetase cel mai des că apachele îl uciseseră pe Silverio.

Mi-am scos șalul, l-am aruncat peste trupul lui Kilen și m-am așezat în fața stâlpului.

Macedonio a descălecat.

— Doamnă Pilar, ce căutați atât de departe de casă?

— Verific gardul.

Unul dintre oamenii lui a ridicat o bucată de frânghie.

— Șefule, cineva a umblat aici.

Macedonio s-a uitat la ghetele mele. Am simțit cum îmi îngheață stomacul, deși aerul ardea.

— Ieri am lăsat aici un prizonier, a spus el. Un hoț de vite.

— L-ați lăsat legat toată noaptea?

— Era periculos.

— Pare o metodă ciudată de pază.

Regretul mi-a strâns gâtul imediat ce am rostit cuvintele. O crampă mi-a tăiat abdomenul, iar eu m-am sprijinit cu palma de pământ. Macedonio a privit burta mea, apoi frânghia.

— Ar fi neplăcut ca cineva să ajute un fugar fără să înțeleagă urmările.

— Eu vreau doar să-mi apăr casa și copilul.

A zâmbit, dar zâmbetul nu i-a ajuns la ochi.

După ce au plecat, am așteptat până când zgomotul copitelor s-a stins. Am dat șalul la o parte și am tăiat ultima frânghie. Kilen s-a ridicat, dar genunchii i s-au îndoit și s-a prăbușit lângă mine.

— M-ai salvat, a spus.

— Încă nu. Se vor întoarce.

L-am dus în peștera îngustă pe care o descoperiserăm cândva împreună cu Silverio. I-am lăsat apă, pâine și brânză. Dar durerile mele au început să vină tot mai des.

Înainte de zori, Kilen mi-a atins umărul.

— Vin.

Am deschis ochii. Se auzeau câini, cai și glasul lui Macedonio afară.

— Verificați toate peșterile!

O durere m-a îndoit complet. Kilen m-a prins de braț și a arătat spre ieșirea îngustă din spate.

— Copilul. Acum.

Mi-am dus mâna la pântec, iar el s-a târât spre deschizătură. Dincolo, pașii oamenilor se apropiau. Kilen a băgat mâna sub cămașă și a scos un obiect mic, învelit într-o bucată de piele. Tocmai întindea mâna spre mine când o umbră a acoperit intrarea…

PARTEA 2

…iar umbra lui Macedonio s-a oprit chiar peste pietrele de la intrare.

— Pilar? vocea lui a coborât, devenind aproape blândă. Ești acolo?

Kilen m-a împins spre peretele din spate al peșterii. Obiectul învelit în piele i-a căzut între noi. Era o cutie îngustă de tablă, zgâriată pe capac. Am apucat-o fără să știu de ce, iar metalul rece mi-a tăiat palma.

— Sunt singură, am răspuns.

Kilen m-a privit și și-a dus un deget la buze.

Din afară s-a auzit lătratul unui câine. Apoi zgârieturi pe piatră.

— Doamnă Pilar, a spus Macedonio, copilul dumneavoastră nu ar trebui să se nască într-o peșteră. Ieșiți și vă duc acasă.

— Nu am nevoie de ajutorul dumneavoastră.

— Nu e vorba doar despre ajutor. Apachele acela a ucis oameni.

Kilen și-a strâns maxilarul. Am văzut sângele uscat de pe încheietura lui și mi-am imaginat frânghia strângându-i pielea sub soarele de ieri.

O altă durere m-a făcut să mușc din marginea șalului. Nu puteam să țip. Nu atunci. Nu cu Macedonio la câțiva pași.

— Pilar! a strigat unul dintre oameni. Am găsit urme spre partea din spate!

Kilen a arătat spre o crăpătură atât de îngustă, încât abia puteam trece prin ea. Apoi a arătat spre mine și spre copil.

— Nu pot merge, am șoptit.

— Poți.

— Mi se rupe trupul.

— Atunci mergem încet.

M-a sprijinit de umăr. Cutia de tablă am ascuns-o sub corsaj, între piele și cămașă. Marginea ei mă apăsa, dar nu am îndrăznit s-o las.

Am înaintat prin tunelul rece, cu coatele pe piatră. În spatele nostru, un câine a început să schelălăie. Macedonio a înjurat.

— Căutați mai bine! a ordonat el.

Tunelul s-a terminat într-o râpă acoperită de tufăriș. Am ieșit la câțiva pași de grajdul vechi, chiar înainte ca soarele să răsară. Kilen s-a prăbușit lângă un butoi spart. Eu am ajuns în genunchi, cu mâinile în pământ.

— Trebuie să ajungem la casă, am spus.

— Nu. Casa este urmărită.

— Atunci unde?

Kilen a arătat spre micul hambar de la marginea fermei. Acolo țineam unelte și saci de porumb. Am intrat înainte ca oamenii lui Macedonio să ne vadă.

La răsărit, un ciocănit puternic a lovit ușa casei. Am recunoscut vocea lui Macedonio.

— Doamnă Pilar, deschideți. Avem dreptul să căutăm.

Am rămas în hambar, ascunsă după sacii de porumb. Kilen își apăsa rana de la coapsă cu o cârpă. Mirosul de praf, sânge și grâne vechi îmi umplea plămânii.

— Ce este în cutie? am întrebat.

El a privit spre obiectul ascuns sub cămașa mea.

— Al tău.

— De ce mi l-ai adus?

— Silverio mi-a dat-o.

Am simțit că tot sângele îmi părăsește fața.

— Soțul meu?

Kilen a dat din cap.

— În noaptea când a murit.

Afară, ușa casei a scârțâit sub o lovitură.

— Pilar! Dacă nu deschizi, intrăm!

Am scos cutia. Capacului îi lipsea o bucată din colț. În interior se afla o foaie împăturită, pătată cu maro, și o mică plăcuță de alamă pe care era gravat numele lui Silverio.

— De ce nu mi-ai dat-o atunci?

— Oamenii lui Macedonio m-au văzut lângă pârâu. Am fugit. Au spus că l-am omorât pe soțul tău.

— Și ce este pe foaie?

Kilen a înghițit cu greu.

— Nu știu să citesc. Dar Silverio a spus: „Dă-i Pilar când nu mai ai unde fugi.”

Ușa hambarului s-a zguduit. Praful a coborât din grinzi ca o ploaie fină.

— Doamnă Vázquez, a strigat Macedonio, veți regreta că protejați un ucigaș!

Mi-am lipit palma de pântec. Copilul se mișca. Viața lui apăsa împotriva mea, în timp ce trecutul lui Silverio se afla într-o cutie subțire de tablă.

Kilen a șoptit:

— Există cineva care poate citi.

— Cine?

— Femeia de la vechea stație de diligențe. Eulalia.

Am auzit lemnul trosnind. Oamenii urmau să intre.

Atunci mi-am dat seama că nu trebuia doar să ieșim din hambar. Trebuia să ajungem la Eulalia înainte ca Macedonio să afle ce ținea Kilen ascuns sub cămașă.

Și exact în clipa aceea, din buzunarul vestei lui Macedonio a căzut pe podea un obiect metalic pe care eu îl văzusem ultima dată în mâna soțului meu…

PARTEA 3

…obiectul s-a rostogolit până la pragul hambarului și s-a oprit cu o scânteie în praf.

Era verigheta lui Silverio.

Am recunoscut zgârietura de lângă piatra mică. Eu o făcusem în ziua nunții, când încercasem să deschid un sac de făină cu un cuțit.

— Macedonio, am strigat.

Afară s-a făcut liniște.

— De unde aveți verigheta soțului meu?

El a împins ușa și a intrat. În spatele lui au apărut doi oameni cu armele ridicate. Kilen s-a ridicat între mine și ei, deși abia se ținea pe picioare.

Macedonio a ridicat verigheta.

— Am găsit-o lângă trup.

— Ați spus că nu ați fost la pârâu.

— Am spus că nu l-am ucis.

— Nu asta v-am întrebat.

Fața lui s-a întunecat. Am scos foaia din cutia de tablă și am ținut-o în dreptul pieptului.

— Silverio v-a dat-o lui Kilen în noaptea în care a murit.

Unul dintre oamenii lui a râs.

— Un sălbatic nu poate fi martor.

Atunci s-a auzit o voce din spatele ușii.

— Dar eu pot.

Eulalia a intrat sprijinindu-se într-un baston. Avea peste șaptezeci de ani și o broșă de aramă prinsă la guler. În urma ei veneau trei fermieri din vale și bătrânul contabil al orașului.

Macedonio a făcut un pas înapoi.

— Cine v-a chemat?

— Eu, a răspuns Eulalia. Pilar a trimis după mine prin băiatul morarului.

Mi-am amintit că, înainte să fugim din peșteră, lăsasem cutia sub șaua catârului. Nu trimisesem pe nimeni. Eulalia venise singură, urmărind urmele noastre.

— Spuneți-le ce ați văzut, am cerut.

Eulalia și-a strâns bastonul.

— În noaptea morții lui Silverio, am auzit doi cai lângă stație. Unul era al lui Macedonio. Îl recunosc după clopoțelul spart de la ham.

— Mințiți, a răcnit Macedonio.

— Nu. Și am găsit asta în dimineața următoare.

A scos din buzunar o bucată de piele arsă. Pe ea se vedea semnul fermei lui Macedonio și o pată întunecată.

Kilen a făcut un pas.

— Eu l-am văzut pe Silverio căzând. Macedonio l-a lovit. Silverio mi-a dat cutia și mi-a spus să fug.

— De ce l-ar fi ucis? am întrebat, cu glasul tremurând.

Bătrânul contabil a deschis foaia. A netezit-o pe butoiul răsturnat.

— Pentru că Silverio descoperise furtul vitelor. Macedonio muta animalele de pe pășunile lui în registrele lui Silverio, apoi îl obliga să plătească pierderile. Când Silverio a refuzat, Macedonio a pregătit o datorie falsă și urma să ia San Jacinto.

M-am uitat la Macedonio.

— Ați vrut ferma mea.

— Am vrut să nu ajungi pe drumuri, a scuipat el. Silverio era încăpățânat. Tu ești doar o văduvă cu un copil nenăscut.

Cuvintele lui au lovit mai tare decât orice armă.

Eulalia a întors foaia. Pe verso se afla semnătura lui Macedonio, alături de numele unui negustor din oraș. Nu era o simplă datorie. Era înțelegerea pentru împărțirea vitelor furate.

— Silverio a copiat numerele turmelor înainte să moară, a spus contabilul. Iar plăcuța de alamă din cutie este cheia registrului ascuns în magazia lui Macedonio.

Macedonio a întins mâna spre foaie.

Kilen i-a blocat brațul.

— Nu mai atingi nimic.

Pentru prima dată, oamenii din jurul lui au coborât armele. Nu de milă, ci pentru că văzuseră destul.

Macedonio a privit verigheta din palmă și a înțeles că propriul obiect îl trădase.

În aceeași clipă, durerea din abdomen m-a făcut să mă prăbușesc pe butoi. Eulalia m-a prins.

— Copilul vine.

Kilen s-a întors spre mine.

— Trebuie să o ducem la casă.

— Casa nu mai este sigură, a spus contabilul. Macedonio a trimis pe cineva să ardă actele.

De afară s-a auzit un bubuit. Apoi mirosul de fum a intrat în hambar.

Macedonio a zâmbit către flăcările care se ridicau în depărtare.

— Dacă nu pot avea San Jacinto, nimeni nu o va avea.

Eulalia a strâns foaia la piept. Eu mi-am dus mâinile spre pântec, iar Kilen a privit spre casa cuprinsă de fum.

Atunci băiatul morarului a apărut alergând, alb la față.

— Doamnă Pilar, a strigat el, în grajd este cineva prins înăuntru!

M-am ridicat, deși tot trupul îmi cerea să rămân jos.

Pentru că vocea care striga dinspre grajd era a omului pe care îl crezusem mort…