PARTEA 4 — Mi-au spus că diploma mea nu valorează nimic la aniversarea institutului, iar rectorul a zâmbit până când arhivara a ridicat mâna

PARTEA 4

…— Sala de cartografiere, am spus.

Numele mi-a ieșit din gură ca o amintire scoasă dintr-un sertar încuiat.

Victor a întors capul spre mine.

— Nu mai există.

— Există.

Irina și-a strâns bastonul în palmă.

— Am intrat acolo ultima dată acum douăzeci și șapte de ani. Ușa era zidită pe jumătate, dar înăuntru rămăseseră dulapurile cu planurile promoțiilor vechi.

Pavel a desfăcut hârtia ministerului și a apăsat cu degetul pe un paragraf.

— Clădirea poate fi demolată doar după inventarierea tuturor spațiilor și bunurilor. Dacă sala există, vânzarea de mâine este ilegală administrativ.

Victor a izbucnit.

— Nu puteți opri un proiect de milioane pentru câteva dosare putrezite!

— Nu sunt câteva dosare, am spus. Sunt oameni.

În sala festivă, cineva a început să filmeze cu telefonul. Un profesor și-a scos ochelarii și îi ștergea fără să se uite la nimeni. Mara stătea lângă Leila, iar cele două își țineau mâinile împreunate, ca și cum se cunoșteau de mult.

Victor a coborât de pe scenă.

— Doamnă Mureșan, putem rezolva discret.

— Cum?

— Retrageți acuzațiile. Bursei îi găsim o soluție pentru nepoata dumneavoastră. Vă refacem diploma. Vă oferim chiar o plachetă la ceremonia de mâine.

Am simțit în piept o oboseală veche, grea, adunată din toate drumurile făcute cu autobuzul spre combinat, din toate nopțile petrecute lângă planșetă și din toate dățile când ni se spunea să nu complicăm lucrurile.

— Nu vreau o diplomă refăcută, am spus. Vreau diploma pe care am primit-o atunci. Și vreau ca Mara să intre pe merit, nu ca să cumpărați tăcerea mea.

Victor a încleștat maxilarul.

— Credeți că lumea va aplauda trecutul dumneavoastră? Oamenii nu mai trăiesc din idealuri.

— Mara nu trăiește din idealuri. A desenat o stație de apă pentru copii care beau din fântâni otrăvite. Nu-i mai spuneți că totul se cumpără.

Am plecat cu toții spre aripa veche. Era ora unsprezece și jumătate. Pe coridor mirosea a tencuială umedă, iar firele electrice ieșeau din pereți ca niște rădăcini negre.

Victor venea după noi.

— Nu aveți autorizație să intrați acolo.

Pavel s-a întors.

— Dumneavoastră ați semnat ordinul de golire. Noi verificăm spațiul înainte să fie golit.

La capătul coridorului am găsit o placă de lemn prinsă în două șuruburi. Sub ea se vedea conturul unei uși zidite. Irina a scos din buzunar o cheie mică, prinsă de un șnur portocaliu.

— Am păstrat-o din ziua în care mi s-a spus să o arunc.

Cheia s-a învârtit greu. Dincolo de ușă, aerul era rece și mirosea a hârtie mucegăită.

Lumina lanternelor a atins mese lungi, tuburi pentru hărți și dulapuri metalice. Pe perete se vedea încă o hartă mare a țării, prinsă cu pioneze ruginite.

Mara a scos un sunet scurt.

— Bunico, aici sunt cutii cu nume.

Pe prima scria: „Promoția 1978”.

Victor a făcut un pas înainte.

— Nu deschideți nimic.

Leila i-a răspuns fără să se întoarcă.

— Ați avut cincizeci de ani să le deschideți dumneavoastră.

Înăuntru am găsit teze, fotografii, formulare de repartizare și plicuri legate cu sfoară. Cutia mea era a treia de pe raft. Am recunoscut scrisul profesorului Popescu, înclinat spre dreapta.

Mâinile îmi tremurau atât de tare încât Mara a trebuit să mă ajute.

În dosar se afla diploma mea, învelită într-o foaie de ziar. Cerneala era încă limpede. Inginer proiectant. Elena Mureșan.

Sub ea era o copie a procesului-verbal de repartizare, cu semnătura mea și a directorului combinatului.

Victor a privit documentul ca pe o rană deschisă.

— Diploma aceea trebuia să dispară, a spus el.

Nimeni nu l-a întrebat nimic. Tocmai spusese tot.

Irina s-a apropiat de el.

— De ce ai ascuns-o?

Victor și-a dus mâna la frunte.

— Pentru că profesorul Popescu știa. Știa că am mutat banii burselor într-un cont al comitetului de investiții. Spunea că va raporta. Am făcut să pară că documentele sunt pierdute, iar după moartea lui am preluat fundația.

— Ai luat banii lui Samir ca să finanțezi fundația? a întrebat Leila.

— Nu i-am luat pentru mine.

— Dar ai pus numele tău pe tot ce s-a construit cu ei.

Victor a privit fotografia cu studenții de pe cutie.

— Dacă nu făceam asta, institutul se închidea. Fabrica nu mai voia să plătească. Aveam nevoie de o față respectabilă.

— Și ai ales-o pe a ta, am spus.

— Cineva trebuia să rămână în picioare.

— Nu trebuia să calci pe ceilalți ca să stai drept.

Mara a găsit într-un sertar o altă mapă. Pe copertă scria: „Proiectul de irigații — autor principal, Samir Haddad”. Înăuntru erau planurile pompei, avizate de comisie, și o notă privind brevetul.

Leila a dus mâna la gură.

— Tatăl meu a spus că proiectul nu a fost acceptat.

— A fost acceptat, i-am spus. Dar brevetul a fost amânat până după plecarea lui.

Pavel a verificat ultima filă.

— Brevetul a fost trecut ulterior pe numele fundației. Cu o singură semnătură de transfer.

Victor a închis ochii.

Nu a mai avut nevoie de alte întrebări.

În acea după-amiază, documentele au fost fotografiate, sigilate și depuse la comisia ministerului, nu pentru spectacol, ci pentru a nu mai putea fi mutate. Vânzarea clădirii a fost suspendată. Fundația a pierdut dreptul de a administra bursele, iar numele lui Victor a fost scos de pe placa de marmură înainte de ceremonia de a doua zi.

Nu a fost arestat și nu a existat o scenă cu cătușe. A fost mai greu pentru el: a trebuit să intre în sala festivă și să privească, unul câte unul, oamenii ale căror vieți le folosise ca trepte.

La ceremonia refăcută, Irina a urcat pe scenă cu diploma mea într-un dosar simplu.

— Elena Mureșan, absolventă a promoției 1978, a spus ea. Documentul a fost găsit în arhiva pe care unii au vrut să o distrugă.

Am luat diploma. Hârtia era fragilă, iar colțul din dreapta purta o urmă de apă. Am atins-o cu degetul și m-am gândit la fata care fusesem, la căminul rece, la Samir și la creionul lui cu mina tocită.

Mara a primit bursa în aceeași zi, dar a cerut o condiție.

— Să se numească Bursa Samir Haddad, a spus ea.

Leila a început să plângă.

— Tatăl meu ar fi vrut asta.

— Și proiectul lui? am întrebat.

Pavel a zâmbit pentru prima dată.

— Institutul îl va reînregistra pe numele lui. Planurile sunt complete.

Victor stătea singur lângă ultima bancă. Când am trecut pe lângă el, mi-a spus:

— Ai fi putut să pleci fără să deschizi cutia.

— Știu.

— De ce n-ai făcut-o?

Am privit spre Mara, care ținea planurile stației de apă lângă copia proiectului lui Samir.

— Pentru că un om nu-și pierde doar banii când i se fură munca. Își pierde locul în povestea pe care a ajutat-o să scrie.

Nu i-am cerut să-și ceară iertare. Nu mi-ar fi redat anii, iar lui Samir nu i-ar fi adus timpul înapoi.

Am pus diploma în cutiuța de tablă cu locomotiva roșie. Pentru prima dată, locul ei nu mai era ascuns sub hainele din dulap, ci între lucrurile pe care le puteam arăta.

Mara a venit lângă mine.

— Bunico, mâine încep să refac planul stației.

— Nu mâine. În seara asta.

— Crezi că o să iasă?

Am deschis harta veche din sala de cartografiere și am așezat peste ea desenul ei. Liniile noi se întâlneau exact peste satele marcate cu cerneală de acum cincizeci de ani.

— Dacă ai învățat să construiești, o să găsești și locul unde trebuie început.

Leila a luat creionul din buzunar. Era scurt, ros până la lemn, dar mina era ascuțită.

— Acesta a fost al tatălui meu, a spus ea. Mi-a zis să-l dau femeii care a continuat să creadă în el.

Am ținut creionul între degete și am privit planurile lui Samir, așezate lângă cele ale Marei.

Pe hârtie, două generații își găsiseră în sfârșit aceeași linie de pornire.

— Atunci să desenăm, am spus.