Eram însărcinată când oamenii lui Caleb au vrut să lase un străin prins în sârmă, iar el a îngălbenit brusc

În dimineața în care am aflat că purtam copilul lui Caleb, am auzit un cal nechezând de parcă cineva îl lovea cu fierul în coaste.

Era 3 aprilie 1892, iar vântul cobora din munți peste ferma Whitmore, împingând zăpada veche printre scândurile hambarului. Stăteam pe treptele casei cu o mână apăsată pe abdomen și cu cealaltă strângând batista în care ascunsesem scrisoarea medicului.

Caleb ieși din grajd cu fața încordată.

— Ai auzit și tu?

— Da. Ce se întâmplă?

Înainte să-mi răspundă, un călăreț apăru dintre plopi. Era Amos Reed, omul care lucra pentru Caleb de aproape zece ani. Calul lui era acoperit de spumă, iar pe mâneca hainei avea o dungă roșie.

— Domnule Whitmore! strigă el. Veniți repede la gardul de nord!

Caleb coborî treptele din două salturi.

— Cine este rănit?

Amos se uită spre mine, apoi își scoase pălăria.

— Un apaș. E prins în sârma nouă. Și încă trăiește.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Un om prins în gard?

— Nu te apropii, Eleanor, spuse Caleb.

Felul în care o spusese m-a făcut să mă ridic. Nu era doar teamă. Era ceva mai vechi, mai greu, ca o vină ținută sub limbă.

— Dacă trăiește, trebuie să-l ajutăm.

— Nu știm cine este sau ce caută aici.

— Știm că suferă.

Caleb îmi întâlni privirea. Pentru o clipă, mâna lui se ridică spre abdomenul meu, apoi coborî.

— Ești însărcinată de numai câteva săptămâni. Nu mergi nicăieri.

— Și tu?

— Eu mă duc să văd.

A luat o pătură, un clește și o sticlă cu apă. M-am strecurat după el înainte să apuce să înșeueze calul.

La ora opt și douăzeci, am ajuns la marginea pășunii. Gardul de sârmă ghimpată era nou, întins între pari de cedru, iar pe unul dintre ei atârna o bucată de pânză galbenă. Îmi amintesc și acum mirosul de fier ud și sunetul vântului lovind firele ca pe niște corzi.

Bărbatul era întins pe o parte. O sârmă îi străpunsese haina, coapsa și umărul. Avea părul lung prins cu o fâșie de piele, iar pe obraz i se prelingea sânge amestecat cu noroi.

Când m-a văzut, a deschis ochii.

— Nu te apropia, spuse Caleb.

— Dacă tai firul greșit, îi sfâșii umărul.

Amos ridică arma.

— Poate că asta merită.

Caleb se întoarse spre el.

— Lasă pușca jos.

— Domnule, oamenii din oraș spun că apașii ne omoară vitele.

— Omul acesta nu omoară nimic acum.

M-am aplecat, deși genunchii îmi tremurau. Bărbatul își întinse degetele spre mine. Pe încheietura lui purta o brățară împletită din fire negre și mărgele albe.

— Cum te cheamă? am întrebat.

El răspunse într-o limbă pe care nu o înțelegeam, apoi șopti în engleză:

— Săgeată-de-Fum.

Caleb se albi la față.

— Îl cunoști?

— Nu, răspunse el prea repede.

În depărtare se auziră copite. Trei călăreți se apropiau dinspre drum, iar cel din mijloc era Silas Vane, proprietarul fermei vecine și omul care cumpărase jumătate din consiliul orașului.

— Caleb! strigă el. Nu scoate omul acela din gard!

Caleb strânse cleștele.

— Pleacă de aici, Silas.

— Dacă îl ajuți, vei răspunde pentru fiecare vită dispărută în ultimele luni.

Săgeată-de-Fum gemu. Firul se mișcă sub greutatea lui.

Mi-am apăsat palma peste abdomen și am simțit frica urcându-mi în gât.

— Caleb, acum.

El îngenunche lângă rănit, dar Silas își ridică mâna și unul dintre oamenii lui scoase un document împăturit.

— Am un ordin semnat. Ferma Whitmore va fi percheziționată înainte de prânz.

Caleb privi hârtia. Apoi privi spre mine.

Silas zâmbi.

— Și dacă găsim ceea ce căutăm, femeia aceea nu va mai avea unde să se întoarcă.

Caleb îmi șopti:

— Eleanor, du-te la casă.

— Nu.

— Pentru copil.

— Pentru omul acesta.

Silas făcu un pas înainte. În aceeași clipă, mâna lui Caleb se întinse spre buzunarul hainei, unde ținea cheia unui sertar pe care nu-l văzusem niciodată deschis. Degetele lui se opriră pe metal, iar privirea îi căzu asupra documentului…

PARTEA 2

Degetele lui Caleb se opriră pe metal, iar privirea îi căzu asupra documentului. Apoi, în loc să deschidă sertarul sau să se retragă, apucă firul de sârmă cu mâna goală.

— Amos, ține-l nemișcat.

— Domnule, o să vă tăiați!

— Fă ce ți-am spus.

Amos îngenunche lângă Săgeată-de-Fum. Eu am desfăcut pătura și am împins-o sub trupul lui, încercând să nu privesc sângele care se aduna în zăpadă.

— Doamnă, spuse Amos, nu ar trebui să fiți aici.

— Nici el nu ar trebui să fie prins în gard.

Silas râse scurt.

— Femeia aceasta își pune copilul în pericol pentru un sălbatic.

M-am întors spre el.

— Iar dumneavoastră vă puneți oamenii în pericol ca să nu pierdeți o bucată de pământ.

Zâmbetul lui dispăru.

Caleb tăie primul fir. Sârma se smuci, iar Săgeată-de-Fum urlă. Mi-am înfipt unghiile în palmă ca să nu țip și eu. Al doilea fir îi ținea umărul. Caleb îl tăie încet, milimetru cu milimetru.

— Mai repede! strigă Silas.

— Dacă mai vorbești, pleci fără limbă, răspunse Caleb.

Era prima dată când îl auzeam amenințând pe cineva. Și tocmai asta m-a speriat cel mai mult.

Când ultimul fir căzu, Săgeată-de-Fum se prăbuși în brațele mele. Era greu și fierbinte, iar brățara de la încheietura lui îmi zgârie pielea.

— Casa, spuse Caleb. Îl ducem în casă.

— Nu puteți! strigă Silas. Am ordin să verific ferma!

— Atunci verifică grajdul, biroul, pivnița. Dar nu vei călca peste un om care sângerează.

L-am dus pe rănit în camera din spate, la ora nouă și cinci. În sobă mirosea a lemn de pin, iar pe masă am întins cearșaful alb pe care Prudence îl brodase pentru copilul meu nenăscut. Când am văzut petele de sânge pe pânza cu flori roșii, am simțit un val de greață.

Caleb mi-a apăsat o cană cu apă în palmă.

— Bea.

— Ce ascunzi în sertar?

El nu răspunse.

Săgeată-de-Fum deschise ochii și rosti un nume:

— Whitmore.

Caleb se întoarse brusc.

— De unde îmi știi numele?

Apașul ridică mâna. În palmă ținea o bucată de piele arsă, prinsă de un fir roșu. Pe ea era gravat un semn pe care Caleb îl recunoscu.

— Asta era la fratele meu, spuse el. În noaptea când a dispărut.

Mi-am întors privirea spre Caleb.

— Ce vrea să spună?

— E febril. Nu știe ce spune.

— Îți știe numele.

— Mulți îl știu.

La ora zece, Silas intră fără să bată. Avea cizmele pline de noroi și ordinul încă în mână.

— Am găsit urme de sânge în curtea dumitale.

— Firește, am spus. Omul a fost prins în gard.

— Am găsit și un registru ars în sobă.

Caleb păși între noi.

— Nu ai dreptul să umbli prin lucrurile mele.

— Am dreptul să caut vitele furate.

— Nu ai găsit vite.

Silas își apropie fața de a lui.

— Am găsit ceva mai valoros. O femeie venită din Chicago, însărcinată cu un bărbat care urmează să-și piardă ferma.

Mi s-a tăiat respirația.

Caleb apucă brațul lui Silas și îl împinse spre ușă.

— Mai rostești un cuvânt despre ea și vei regreta.

— Ferma nu este a ta, Caleb. Este garanția unei datorii pe care tatăl tău a ascuns-o. Iar până mâine la prânz voi veni după pământ.

După plecarea lui, Caleb rămase cu mâna pe clanță. Eu am văzut cum îi tremura degetul mare.

— Spune-mi adevărul.

— Încerc să te protejez.

— Nu-mi proteja minciuna.

În acea după-amiază, am găsit în birou o cheie ruginită sub cutia cu registre. Pe eticheta ei era scrisă o singură dată: 17 iunie 1885, ziua în care Caleb plecase din Chicago.

Am coborât singură în pivniță. Sertarul ascuns era în spatele unui perete fals, iar cheia s-a potrivit.

Înăuntru se afla o mapă de piele, o hartă a terenurilor și o listă cu nume. Unul dintre ele era al fratelui lui Săgeată-de-Fum. Altul era al lui Silas Vane.

Când am întors prima pagină, am auzit pașii lui Caleb pe scări.

— Eleanor, nu deschide mapa aceea.

— De ce?

El coborî încă două trepte, cu fața fără culoare.

— Pentru că, dacă o citești, nu vei mai putea pleca de aici fără să înțelegi de ce am lăsat un om să creadă că îl urăsc…

PARTEA 3

— Pentru că, dacă o citești, nu vei mai putea pleca de aici fără să înțelegi de ce am lăsat un om să creadă că îl urăsc…

Caleb coborî în pivniță și închise ușa deasupra noastră. Becul cu petrol arunca umbre tremurătoare peste harta întinsă pe butoi.

— Spune-mi tot, am cerut.

— În 1885, când am plecat din Chicago, nu m-am întors direct în Wyoming. Am mers la rezervația din sud. Fratele lui Săgeată-de-Fum, Taza, transporta oameni și mesaje pentru cei care încercau să-și apere pământul.

— Iar tu l-ai ajutat?

— Da.

Caleb își frecă palma cu degetul mare. Avea o tăietură veche chiar sub unghie.

— Silas și tatăl meu făceau negoț cu pământurile apașilor. Îi obligau să semneze acte pe care nu le puteau citi, apoi trimiteau oameni să le ardă colibele și să le fure animalele. Taza a găsit registrele. A vrut să le ducă la un agent federal din Laramie.

Săgeată-de-Fum, întins în camera de sus, gemea prin podea.

— Ce s-a întâmplat cu el?

— A dispărut în noaptea de 17 iunie. Toți au spus că a fugit. Dar eu am găsit urme de sânge lângă vechiul drum al minereului.

— Și ai păstrat dovada șapte ani?

— Am păstrat ce am putut. Restul mi-a fost luat.

Am ridicat lista.

— De ce este numele tău aici?

Caleb închise ochii.

— Pentru că am semnat o declarație falsă. Silas îl ținea pe Amos în beci, îl amenința că îi omoară soția. Mi-a spus că, dacă nu declar că Taza a furat vitele, va arde ferma lui Prudence și îi va lăsa pe oameni fără adăpost. Am semnat ca să câștig timp.

— Dar ai continuat să taci.

— Da. Am încercat să strâng dovezi fără să ucid pe nimeni. Am cumpărat pământul din jurul vechilor trasee ca să opresc oamenii lui Silas. Am lăsat să par că mă împrumut și că sunt falit, pentru că altfel mi-ar fi luat totul.

Am simțit copilul mișcându-se, deși era prea devreme ca să fie sigur. Mi-am pus mâna pe abdomen.

— Iar Săgeată-de-Fum?

— A venit pentru mapa aceea. El știe că Taza nu a murit pe drum. Știe că cineva l-a ținut captiv înainte să dispară.

— Cine?

Caleb își ridică privirea.

În clipa aceea, deasupra noastră, se auzi un zgomot de sticlă spartă.

Am urcat în fugă. Ușa camerei era deschisă, iar Săgeată-de-Fum dispăruse. Pe cearșaful pătat rămăsese doar brățara lui și o urmă de sânge care ducea spre fereastră.

Amos stătea lângă perete, cu mâna la tâmplă.

— Doi oameni au intrat. Nu i-am putut opri.

Caleb apucă haina.

— Silas l-a luat.

— Nu, am spus. Uită-te la urmă. Merge spre grajd, nu spre drum.

Am găsit acolo un cal fără șa și o bucată din haina lui Săgeată-de-Fum agățată de un cui. Sub ea era un bilețel scris cu cărbune: „La puțul secat înainte de apus.”

În acea seară, la șase și un sfert, am ajuns la puț împreună cu Caleb și Amos. Săgeată-de-Fum era acolo, sprijinit de piatra veche. În fața lui stătea Silas, ținând un revolver.

— M-ai mințit șapte ani, Caleb.

— Tu ai mințit un întreg ținut.

Silas râse.

— Mapa nu dovedește nimic. Dar am nevoie de semnătura ta ca să iau ferma. Dacă nu semnezi, femeia și copilul vor dispărea odată cu apașul.

Am făcut un pas înainte.

— Nu vei pune mâna pe el.

Silas își îndreptă arma spre mine.

Caleb se mișcă, dar un al doilea călăreț apăru din spatele puțului. Era Amos, însă nu cel de lângă noi. Cel de lângă noi își scoase pălăria și își lăsă jos arma.

Săgeată-de-Fum privi spre el.

— El a fost acolo când Taza a fost dus în mină.

Amos de lângă mine începu să tremure.

— Nu, murmură el.

Caleb întoarse capul.

— Amos?

Bărbatul făcu un pas înapoi și spuse ceva ce nimeni nu se așteptase să audă:

— Taza nu a dispărut. Este viu. Iar eu știu unde l-a ascuns Silas…