PARTEA 4 — Fratele meu a cerut să fiu scoasă din atelierul tatălui, dar când am ridicat mâneca, mama a încremenit

PARTEA 4

Numele tatei a rămas suspendat în încăpere, iar eu am simțit cum degetarul de alamă îmi apasă pielea.

Victor.

Tata murise cu trei zile înainte, după o lună în care abia mai putea vorbi. Îi ținusem mâna în salonul de spital, îi udasem buzele cu un tampon de tifon și îi promisesem că atelierul va rămâne în picioare.

Nu pomenise niciodată numele Anei.

— Cine a dus-o la clinică? am întrebat.

— Un șofer de camion, a spus notarul. A găsit-o lângă depozitele din port.

Cezar se retrăgea spre perete.

— Eu nu am atins-o.

Doru l-a privit apăsat.

— Nimeni nu te-a acuzat încă.

— Dar vă uitați toți la mine!

Mama și-a strâns medalionul în palmă.

Am observat atunci că lanțul era rupt. Piesa de metal nu mai avea capacul rotund pe care îl știam. Pe marginea medalionului se vedea o zgârietură proaspătă, ca după o luptă.

— Mamă, unde ai fost azi-noapte?

Sorina nu a răspuns.

— Unde ai fost?

— La depozit.

— Cu cine?

Ea a ridicat ochii.

— Cu Ana.

Cezar a scos un sunet scurt, aproape un geamăt.

— Ai găsit-o?

— M-a sunat dimineață. Mi-a spus că vrea să te vadă, Irina. Nu pentru bani. Pentru tine.

— Și ai mers la ea.

— Am mers să o conving să plece.

— Să plece unde?

— Departe de atelier. Departe de tine.

Am simțit o furie atât de curată, încât mi-a tăiat tremurul din mâini.

— Ai vrut să-mi ascunzi mama după ce m-ai mințit treizeci și doi de ani?

Sorina a plâns fără zgomot.

— Mi-a fost teamă. Ana nu s-a întors singură. Bărbatul care a urmărit-o atunci trăiește încă. Victor l-a denunțat, dar dosarele au dispărut. În urmă cu o lună, cineva a început să caute atelierul și registrul tatei.

Doru a deschis caietul verde.

— Patronul fabricii se numea Radu Mureșan, a spus el. Fratele Anei. El a provocat incendiul pentru bani. Iar acum fiul lui conduce firma care vrea să cumpere terenul.

Cezar a izbucnit:

— De ce nu mi-ai spus asta?

— Pentru că ai semnat cu ei, a răspuns mama. Fără să citești ce era în contract.

Notarul a scos din dosar o a doua coală.

— Firma nu cumpăra doar clădirea. Cumpăra și drepturile asupra arhivei atelierului. Dacă registrul dispărea, nimeni nu mai putea dovedi incendiul vechi.

Am înțeles atunci ce voia cu adevărat Cezar. Nu doar bani. Voia să-și salveze viața comodă, iar pentru asta acceptase să îngroape povestea Anei încă o dată.

— Duceți-mă la clinică, am spus.

— Nu poți pleca singură, a zis Doru.

— Nu mai sunt singură.

La clinica portului, la ora unsprezece și zece, Ana era într-un salon cu perdele galbene. Avea o tăietură adâncă pe frunte și mâna dreaptă bandajată. Când m-a văzut, a încercat să se ridice.

— Nu, am spus. Rămâi întinsă.

Ochii ei erau ai mei. Aceeași nuanță, aceeași sprânceană ușor arcuită.

— Ai degetarul, a șoptit.

Mi-am dus mâna la gât.

— Tata mi l-a dat.

— Victor ți l-a păstrat. Era al meu. Aveam șaptesprezece ani când l-am primit de la el.

M-am așezat lângă pat.

— De ce ai plecat?

Ana a privit spre perdea.

— Pentru că, în noaptea incendiului, Radu m-a găsit. M-a lovit și a luat caietul. Victor te-a ascuns, dar mi-a spus că, dacă mă întorc, te vor ucide ca să recupereze dovezile. Am trăit ani întregi sub alt nume.

— Iar acum?

— Acum am aflat că firma nepotului lui vrea atelierul. Am venit pentru că în registru există o pagină pe care Victor n-a arătat-o nimănui.

— Ce pagină?

Ana și-a desprins cu greu bandajul de la încheietură. Sub el era o cicatrice subțire, în formă de semicerc.

— În noaptea aceea, am ascuns în pielea mea cheia unei casete. Nu știam că rana se va închide peste ea.

Am privit-o, convinsă că durerea îi tulburase mintea.

— Ana…

— Nu este în piele, Irina. Este gravată aici. Doctorul a scos bucata de metal acum zece ani. Am păstrat-o.

Din buzunarul halatului a scos o plăcuță îngustă de alamă, cu trei cifre: 417.

Doru a făcut un pas înainte.

— Caseta din depozitul vechi.

— Acolo sunt actele originale, a spus Ana. Și numele celor care au plătit ca incendiul să pară un accident.

În aceeași clipă, pe hol s-au auzit pași grăbiți. Un bărbat în costum a apărut lângă ușă. Îl recunoscusem din fotografia firmei care cumpăra atelierul: Radu Mureșan junior.

Cezar a șoptit:

— El a spus că nu știe nimic.

Radu a zâmbit, dar zâmbetul i s-a stins când a văzut plăcuța din mâna Anei.

— Unde ai găsit-o? a întrebat el.

Ana și-a ridicat bărbia.

— În același loc în care familia ta a ascuns adevărul.

Radu a făcut un pas spre pat. Eu m-am ridicat între ei.

— Pleacă.

— Nu înțelegi cu cine te lupți.

— Ba da. Cu un om care a venit la clinică după o femeie rănită în loc să cheme un medic.

Fața lui s-a încordat.

Doru a scos telefonul și a sunat la administratorul portului. Nu era nevoie de amenințări. De data aceasta, aveam nume, documente și un martor care trăia.

Dar adevărata lovitură a venit de la Cezar.

S-a întors către Radu și i-a aruncat pe jos contractul.

— Ai spus că nu există arhivă.

— Pentru că nu există, a răspuns Radu.

— Atunci de ce ai cerut cheia de la depozitul 417?

Radu a amuțit. Privirea lui a fugit către mama.

Sorina a început să plângă.

— Am luat cheia de la Victor în noaptea în care a murit, a spus ea. Nu pentru a o distruge. Pentru a o ascunde. Credeam că, dacă Irina nu află, va rămâne în viață.

Am privit-o mult timp.

— M-ai crescut ca să mă protejezi, dar ai ales să mă minți ca să mă ții dependentă de frica ta.

— Știu.

— Nu, mamă. Abia acum începi să știi.

La depozit, am ajuns înainte de prânz. Lacătul ruginit avea aceeași cifră șaptesprezece sculptată pe margine ca degetarul meu. Plăcuța 417 a intrat în locaș cu un clic scurt.

În casetă se aflau actele originale ale fabricii, scrisorile lui Victor către Ana și o fotografie cu toți cei implicați în incendiul de acum treizeci și doi de ani.

În spatele fotografiei era o notă scrisă de tata:

„Irina nu-mi aparține. Eu îi aparțin ei, pentru că am ales să o păzesc până când va putea alege singură.”

Am citit rândul de două ori.

Apoi am pus documentele pe masă și am spus ce hotărâsem.

Atelierul nu va fi vândut. Va deveni o cooperativă pentru ucenici, iar Ana va avea locul ei în arhivă, dacă va dori să rămână. Doru urma să conducă lucrările, iar Cezar trebuia să returneze fiecare ban primit de la firma lui Radu. Nu l-am alungat, dar nici nu i-am șters datoriile.

Sorina a venit la mine în atelier, cu medalionul rupt în palmă.

— Pot să rămân?

Am privit mesele acoperite de sticlă și lumina portocalie care se răsfrângea pe podea.

— Poți să vii. Dar nu ca stăpână.

— Ca ce?

— Ca femeia care va spune adevărul atunci când cineva îl întreabă.

A încuviințat.

Nu ne-am îmbrățișat. Unele răni nu se închid printr-un gest, ci prin zile în care nimeni nu mai adaugă minciuni peste ele.

Seara, Ana a stat lângă fereastra atelierului, cu degetarul în palmă. Îl primise înapoi de la mine.

— Îl păstrezi? am întrebat.

— Nu. L-am păstrat pentru tine.

— Atunci rămâne aici.

L-am atârnat deasupra mesei unde tata își tăia sticla. Doru a aprins lampa, iar lumina a trecut printr-un fragment roșu și a desenat pe perete o dungă ca o rană vindecată.

Ana mi-a atins umărul.

— Irina, pot să-ți spun ceva?

— Da.

— Nu am venit să-mi iau copilul înapoi.

Am întors capul spre ea.

— Atunci pentru ce ai venit?

A zâmbit, obosită, dar fără teamă.

— Să văd ce a devenit fata pe care am lăsat-o într-o ladă și pe care doi oameni au încercat să o transforme într-un secret.

Am privit degetarul luminat deasupra mesei.

— Nu mai sunt un secret.

Ana a strâns bucata de sticlă portocalie din cheia atelierului.

— Nu. Ești cea care a deschis caseta.

În noaptea aceea, numărul șaptesprezece a rămas aprins pe ușa atelierului, iar sub el am prins o plăcuță nouă: „Arhiva Ana Mureșan”.