PARTEA 4 — Mi-am ascuns copilul de fostul soț până în Ajunul Crăciunului, iar când l-a văzut, furia i-a dispărut de pe chip

PARTEA 4

Telefonul a rămas în mâna lui Declan, iar lumina ecranului îi desena pe degete o pată albă. În brațele mele, James dormea din nou, cu gura ușor întredeschisă și pumnul lipit de bărbie.

Victoria nu mai privea pe nimeni. Se uita la registrul de pe masă, de parcă acolo ar fi fost scrisă o cale de scăpare.

— Cât? am întrebat.

Declan și-a ridicat privirea.

— Patruzeci și șapte de milioane.

Ruth a dus mâna la piept.

— Dumnezeule.

— Nu sunt banii ei, am spus.

— Nu, a răspuns Declan. Sunt banii fundației și ai companiei. Dar transferul a fost făcut cu autorizația mea electronică.

Victoria a zâmbit scurt.

— Atunci problema este a ta, nu a mea.

Declan a înțeles înaintea mea.

— Ai folosit accesul meu.

— Tu mi l-ai dat.

— Pentru plățile familiei.

— Pentru că aveai încredere în mine.

— Iar tu ai folosit încrederea mea ca pe o armă.

Ea și-a ridicat bărbia.

— Am ținut compania în picioare când tu alergai după o femeie care voia să-ți ia numele, banii și copilul.

James s-a mișcat. Am început să-l legăn încet, simțind cum materialul moale al păturii îi alunecă de pe umăr.

— Nu am vrut banii tăi, am spus. Am vrut să nu-mi iei copilul.

Declan s-a întors spre mine.

— Când ai plecat din casa noastră, de ce nu ai venit la mine?

Întrebarea nu mai era o acuzație. Era o rană deschisă.

— Pentru că în ziua în care mi-ai cerut divorțul ai spus că vrei să dispar din viața ta. Ai spus că nu vei crește un copil cu o femeie în care nu poți avea încredere.

El a închis ochii.

— Am spus asta?

— Da.

— Eram furios.

— Eu eram însărcinată.

Ruth a coborât privirea. Victoria și-a întors fața spre brad, unde o stea de lemn se clătina în curentul rece venit de la ușă.

Declan s-a apropiat de mine, dar s-a oprit la o distanță la care nu putea atinge nici copilul, nici mâna mea.

— Nu știu cum să repar ce am făcut.

— Nu poți repara nouă luni în care am mers singură la controale. Nu poți repara faptul că am născut cu numele tău ascuns în suflet, în timp ce tu credeai că te-am trădat.

— Știu.

— Nu, nu știi. Dar poți începe să nu mai hotărăști pentru mine.

El a încuviințat.

Victoria a râs amar.

— Voi doi chiar credeți că un copil și o scrisoare șterg totul? Consiliul îl va îndepărta pe Declan dacă află că a permis transferul. Eu sunt singura care poate recupera banii.

— Nu, a spus Ruth.

Vocea ei a tăiat camera.

Toți ne-am întors spre ea.

Bătrâna a scos din cutie o cheie mică, prinsă de o etichetă de alamă. Pe etichetă scria „Arhiva de Nord”.

— Am găsit originalul instrucțiunilor domnului Rowan într-un seif din pivniță. Victoria nu știa că există. Documentul spune că, dacă un membru al familiei folosește conturile companiei pentru câștig personal, controlul trece temporar către administratorul fundației.

Declan s-a încruntat.

— Administratorul fundației este Ruth.

— A fost, a spus Victoria. Până ai concediat-o.

— Nu eu am concediat-o.

Ruth a privit-o drept în ochi.

— Tu ai semnat hârtia, dar ea mi-a adus-o.

Victoria a făcut un pas înapoi.

— Aveai nevoie să pleci. Nu puteai să mă oprești.

— Nu am vrut să te opresc, a răspuns Ruth. Am vrut să nu mai poți folosi oameni speriați.

Telefonul lui Declan a sunat din nou. De data aceasta, el a pus difuzorul.

— Domnule Rowan, a spus directorul financiar, consiliul a votat suspendarea accesului Victoriei la conturi. Documentele de la doamna Bell sunt suficiente pentru convocarea imediată. Dar mai există o problemă.

— Care?

— Fondul în care au fost transferați banii nu este pe numele Victoriei.

Camera s-a răcit.

— Atunci pe numele cui este?

— Pe numele unui trust creat pentru moștenitorul direct al familiei Rowan. Beneficiarul este James Noah Caldwell.

Am simțit că genunchii îmi slăbesc. M-am așezat pe marginea canapelei, ținând copilul la piept.

Declan s-a uitat la fiul nostru.

Victoria a izbucnit:

— Nu! Tatăl nostru nu ar fi făcut asta pentru un copil despre care nici măcar nu știa!

Ruth a deschis registrul la ultima pagină.

— Știa.

Declan a smuls foaia și a citit. Semnătura tatălui său era jos, clară, apăsată, însoțită de data cu trei săptămâni înainte de moarte.

„Dacă se naște un copil din căsnicia lui Declan și Elena, partea lui va fi protejată înaintea tuturor celorlalte interese.”

Am privit hârtia, apoi pe Declan.

— Tatăl tău știa că eram însărcinată?

— Se pare că da.

— Cum?

Ruth a oftat.

— L-ai sunat din clinica aceea, Elena. Ai crezut că vorbești cu recepția, dar transferul a fost făcut în biroul lui. El a aflat. Nu ți-a spus nimic pentru că se temea că Victoria va încerca să folosească sarcina ca să preia compania.

Am simțit un nod în gât.

— Toți ați hotărât în locul meu.

Declan a venit în fața mea și s-a lăsat în genunchi. Costumul lui scump s-a mototolit pe covorul plin de urme de zăpadă.

— Eu nu mai vreau să hotărăsc nimic în locul tău. Vreau să-mi spui ce pot face.

M-am uitat la el. Pe obraz îi rămăsese o urmă de umezeală, dar nu știam dacă era zăpadă sau lacrimă.

— Poți să-ți recunoști fiul fără să încerci să-mi cumperi iertarea.

— Da.

— Poți să mergi la consiliu și să spui că ai greșit.

— Da.

— Poți să ceri să fii trecut pe locul doi în tutela lui James până când un specialist va decide ce este bine pentru el. Nu vreau să folosim banii sau numele tău ca să mă forțezi să te primesc în viața lui.

Declan a înghițit greu.

— Dacă acesta este prețul ca să mă lași să-l cunosc, îl accept.

Victoria a privit spre fratele ei.

— O să pierzi totul pentru ea.

Declan s-a ridicat încet.

— Nu. Am pierdut totul când am preferat versiunea ta în locul vocii ei.

— Sunt sora ta.

— Iar ea este mama copilului meu.

— Și când te va părăsi din nou?

Declan s-a uitat la mine. Nu mi-a cerut promisiuni. Nu mi-a cerut să-l consolez.

— Atunci voi suporta și asta fără să inventez un dușman.

Victoria a luat umbrela de pe podea. Mâna îi tremura atât de tare, încât metalul a lovit tocul ușii.

— Nu înțelegi ce faci.

— Înțeleg, a spus Ruth. Îți retragi numele dintr-o poveste pe care ai scris-o pentru alții.

Victoria a plecat fără să mai răspundă. În hol, clopoțeii de la ghirlanda de Crăciun au sunat o dată când ușa s-a închis în urma ei.

Declan a rămas în living.

James s-a trezit și a deschis ochii. Lumina bradului s-a reflectat în verdele lor tulbure. Declan a făcut un pas, apoi s-a oprit.

— Pot să-l țin?

Am privit copilul. Apoi mâinile lui Declan, goale, tremurânde, așezate lângă corp.

— Spală-te pe mâini. Ai zăpadă și sare de pe drum pe degete.

A clipit, aproape surprins de simplitatea cererii.

— Unde?

— Baia este pe coridor. Prosopul galben este al lui James. Nu-l folosi pe cel alb.

A plecat imediat. L-am auzit deschizând robinetul, apoi frecându-și mâinile cu grijă, ca un om căruia i se oferise o misiune mai importantă decât orice contract semnat vreodată.

Când s-a întors, l-am așezat pe James în brațele lui.

Declan l-a ținut stângaci. Bebelușul i-a prins degetul cu pumnul mic.

Pe fața lui Declan nu mai era furie, nici mândrie, nici apărare. Era doar uimire.

— Are mâna ta, a spus el.

— Nu. Încăpățânarea este a ta.

Pentru prima dată în acea noapte, amândoi am zâmbit, dar zâmbetul meu a rămas atent.

Declan a coborât privirea spre copil.

— James Noah Caldwell, eu sunt tatăl tău. Am întârziat.

Bebelușul a scos un sunet mic și i-a strâns degetul.

Iar din buzunarul hainei lui Declan, scrisoarea mea mototolită a alunecat pe covor, chiar lângă brățara din maternitate pe care o purtase fiul nostru în prima lui noapte.