Am vrut să-mi aduc tatăl la aniversare, dar soția mi-a pus cheile pe masă și a început să tremure

— Dacă tatăl tău trece pragul acesta, eu plec cu tot cu cheile mașinii! a izbucnit Ksenia, iar punga cu mere s-a izbit de blatul din bucătărie.

Am privit-o fără să răspund. În punga de plastic se afla o cutie de prăjituri, cumpărată pentru aniversarea de șaizeci de ani a tatălui meu. O luasem cu zece minute înainte, împreună cu pâine, mere și un borcan de cafea. Totul părea banal, până când vocea soției mele a tăiat aerul din apartament.

— Cheile sunt pe noptieră, i-am spus. Iar mașina este pe numele meu. Dacă pleci, mergi cu trenul.

Ksenia a rămas cu mâna deasupra chiuvetei. Picături reci i se scurgeau pe încheietură, dar nu părea să le simtă.

— Mă ameninți?

— Nu. Îți explic ce se întâmplă cu lucrurile cumpărate de mine.

Mama ei, Larisa, stătea la masă și ungea unt pe o felie de pâine. Cuțitul i-a alunecat, lăsând o dungă lucioasă pe farfurie.

— Egor, ai început să vorbești ca un străin, a spus ea. Ksenia este soția ta. Tot ce ai îi aparține și ei.

— Apartamentul este plătit de mine. Rata intră în bancă în fiecare cincisprezece ale lunii.

— Asta nu înseamnă că poți să-ți aduci rudele aici când vrei tu, a răspuns Ksenia. Nu sunt obligată să curăț după oamenii tăi.

Am strâns cutia de prăjituri atât de tare, încât capacul de carton s-a îndoit. Înăuntru erau șaizeci de lumânări albe, comandate de tata fără să știe că îl auzisem vorbind despre ele cu unchiul meu.

Cu un an înainte, tata venise să-mi aducă un borcan de castraveți murați. Ksenia îl întâmpinase cu un zâmbet subțire și, după ce plecase, îmi spusese că îmi murdărise parchetul.

— Și-a șters pantofii pe covoraș, îi răspunsesem.

— Nu suficient de bine. Data viitoare să vă vedeți la cafenea.

Atunci tăcusem. Am crezut că era doar oboseală, doar o zi proastă. Dar apoi au venit și celelalte lucruri: banii pentru medicamentele mamei ei, transferurile către un cont pe care nu-l recunoșteam, rugămințile de a nu-mi mai vizita tatăl atât de des.

În dimineața aceea, telefonul meu vibrase pe masă. Era un mesaj de la tata: „Nu aduce nimic. Important e să fii acolo.”

Ksenia îl văzuse.

— Nu vreau să vină, a spus ea. Și nu mă răzgândesc.

— Eu îl voi primi.

— Atunci plec.

A smuls cheile mașinii de pe noptieră și le-a aruncat pe masă. Metalul a lovit lemnul cu un clinchet ascuțit.

— Ia-le, a spus ea. Să vedem cât de mult îți place să fii singur cu familia ta.

Am luat cheile și le-am pus în buzunar.

— Sâmbătă, la ora șase, tata va fi aici.

Larisa s-a ridicat atât de repede, încât taburetul a scârțâit pe gresie.

— Ksenia, strânge-ți lucrurile! Nu rămâi într-o casă unde soțul tău te umilește!

Ksenia a pășit spre hol, dar s-a oprit lângă dulap. Pentru o clipă, am văzut cum privește spre sertarul în care îmi țineam actele. Apoi și-a coborât ochii.

— Bine, a șoptit. Dacă faci petrecerea, vei regreta.

— De ce?

Nu mi-a răspuns. A urcat scările spre dormitor, iar pașii ei au bătut rar în podea. Larisa a luat telefonul și a urmat-o.

Am rămas singur în bucătărie, cu mirosul de pâine prăjită și cu apa curgând din robinet. Am închis-o, apoi am deschis sertarul cu acte.

Dosarul albastru nu mai era acolo…

PARTEA 2

Dosarul albastru nu mai era acolo. Am tras sertarul până la capăt și am verificat sub cămășile împăturite, apoi în dulapul din hol. Nimic.

În dosar păstram contractul apartamentului, actele mașinii și documentele creditului. Nu erau lucruri pe care Ksenia să le poată lua din greșeală. Le țineam mereu în același loc, lângă o riglă metalică veche, moștenită de la tata.

Am urcat la etaj. Ușa dormitorului era întredeschisă. Dinăuntru se auzea vocea Larisei.

— Nu mai avem timp. Dacă vine tatăl lui, totul se complică.

— Știu, mamă, a răspuns Ksenia. Dar nu pot să-l fac să semneze dacă se simte înconjurat.

M-am oprit cu mâna pe clanță. Inima îmi bătea atât de tare, încât mi se părea că o aud prin ușă.

— Ce să semnez? am întrebat.

Cele două femei au amuțit.

Ksenia a ieșit prima. Avea în mână un pulover crem, mototolit la guler.

— Ascultai la ușă?

— Întrebarea mea era simplă.

Larisa a apărut în spatele ei și și-a îndreptat șorțul.

— Era vorba despre niște hârtii pentru refinanțare. Ksenia voia să te ajute.

— Atunci de ce ați luat dosarul meu?

Ksenia a clipit. Pe obrazul ei a apărut o pată roșiatică.

— L-am pus în altă parte ca să nu-l găsească femeia de serviciu.

— Noi nu avem femeie de serviciu.

Am intrat în cameră. Patul era acoperit cu haine, iar sertarul meu stătea deschis. În spatele oglinzii, pe podea, am zărit o fâșie albă de hârtie. Am ridicat-o. Era o chitanță de la un birou notarial, cu data de cu o zi înainte.

— De ce ai fost la notar?

— Pentru mama, a spus Ksenia.

— Și de ce apare numele meu pe chitanță?

De data aceasta, Larisa a intervenit.

— Nu transforma fiecare lucru într-o anchetă. Soția ta se ocupă de familie.

— Familia mea nu-mi ascunde actele.

Am coborât în sufragerie. Pe măsuță, telefonul lui Ksenia a vibrat. Ea a venit repede după mine, dar era prea târziu. Pe ecran apăruse un mesaj: „Documentul este pregătit. Așteptăm semnătura proprietarului.”

— Cine este? am întrebat.

Ksenia și-a smuls telefonul din mâna mea.

— Nu ai voie să-mi verifici mesajele!

— Nu ți-am verificat nimic. A apărut singur.

— Este o ofertă pentru un credit.

— Pe numele meu?

— Pentru amândoi.

— Fără să-mi spui?

A început să plângă, dar lacrimile ei nu m-au liniștit. M-au făcut să mă simt prins într-o cameră fără aer.

— Tu nu ai încredere în mine, a spus ea.

— Tu ai mutat actele mele.

— Pentru că tu ai făcut din tatăl tău centrul vieții noastre!

— Este aniversarea lui, nu o crimă.

— Nu înțelegi nimic! a strigat Ksenia. Dacă el vine, va vedea tot și va lua apartamentul de la noi!

Am simțit cum mi se răcește ceafa.

— Ce ar putea să ia tata?

Larisa a făcut un pas înainte.

— Destul. Ieși din casă dacă vrei să-ți insulți soția.

— Eu am cumpărat-o.

— Cu bani pe care nu i-ai fi avut fără ajutorul familiei, a spus Larisa.

Cuvintele au căzut între noi ca o farfurie spartă. Tata îmi împrumutase bani pentru avans, dar niciodată nu-mi ceruse nimic în schimb. Ksenia știa asta.

În seara aceea, am mers la serviciu și am verificat contul comun. Dispăruseră aproape treizeci de mii de lei. Destinația era aceeași cu cea a mai multor transferuri vechi: contul unei firme de amenajări despre care nu auzisem niciodată.

L-am sunat pe tata.

— Tată, ai auzit de firma Armonia Nord?

A tăcut câteva secunde.

— De ce întrebi?

— Pentru că banii noștri ajung acolo.

— Egor, vino mâine dimineață la mine. Și adu toate actele pe care le mai ai.

— Știi ceva?

— Știu că omul care ți-a cerut să nu mă primești în casa ta nu se teme de murdărie.

— De ce se teme?

Tata a respirat greu.

— De ce voi găsi eu în dosarul acela.

A doua zi, la ora șase fără zece, soneria a sunat. Ksenia a apărut în hol, palidă. Eu am deschis.

În prag stătea tata, cu o femeie scundă lângă el și cu o mapă verde strânsă la piept. Femeia m-a privit și a spus:

— Domnule Egor, trebuie să vă arăt ce a semnat soția dumneavoastră…

PARTEA 3

— Domnule Egor, trebuie să vă arăt ce a semnat soția dumneavoastră, a continuat femeia, ținând mapa cu ambele mâini.

Ksenia a făcut un pas înapoi. În spatele ei, Larisa și-a dus degetele la gât.

— Cine este doamna? a întrebat Ksenia.

— Sunt Mara Ionescu, funcționară la biroul notarial unde ați venit miercuri. Am recunoscut numele soțului dumneavoastră și am sunat imediat la tatăl lui.

— Nu aveți dreptul să intrați în casa mea!

— Nu am venit să intru. Am venit să vă împiedic să semnați ceva ce nu înțelegeți.

Am luat mapa. Prima pagină era o împuternicire pentru vânzarea apartamentului. Proprietar apăream eu. La rubrica privind consimțământul, semnătura mea era imitată stângaci, cu litere prea apăsate.

— Eu nu am semnat asta, am spus.

— Știu, a răspuns Mara. De aceea nu am autentificat documentul.

Ksenia și-a ridicat bărbia.

— Era doar un proiect.

— Un proiect pentru ce? am întrebat.

— Pentru a ne muta într-un apartament mai mare.

— Cu ce bani?

Mara a scos încă o foaie.

— Firma care urma să cumpere locuința este Armonia Nord. Administratorul ei este domnul Dan Vâlcu.

Tata a făcut un pas înainte.

— Dan Vâlcu a fost partenerul meu la atelierul de mobilă. A plecat cu datorii și a înființat firma asta printr-un văr. De câteva luni caută apartamente cumpărate înainte de creșterea prețurilor.

— Nu e adevărat, a spus Larisa. Nu am făcut nimic rău.

— Atunci de ce ați transferat bani către firma lui? am întrebat-o pe Ksenia.

Ea a coborât ochii.

— Mama avea datorii.

— Ce fel de datorii?

Larisa a început să plângă.

— Am garantat pentru un împrumut. Dacă nu plăteam, îmi pierdeam casa.

Am simțit un gol în stomac. Nu apartamentul meu era problema. Larisa încercase să-și salveze locuința folosind banii noștri, iar Ksenia pregătise vânzarea apartamentului pentru a acoperi restul.

— Și tu știai? am întrebat-o pe Ksenia.

— Nu am avut de ales.

— Ai avut alegerea să-mi spui.

— Dacă îți spuneam, mă lăsai să-mi ajut mama?

— Te ajutam eu, dacă era nevoie. Dar nu așa.

Mara a întors ultima pagină.

— Mai există ceva. În proiectul de vânzare era trecut un avans de o sută douăzeci de mii de lei, plătibil în ziua semnării. Banii urmau să intre într-un cont al firmei, nu în contul dumneavoastră.

Tata a privit-o pe Ksenia.

— Ai vrut să-i vinzi fiului meu casa și să-i lași doar o promisiune.

— Nu voiam să-l las fără nimic! a țipat ea. Voiam să cumpărăm ceva pe numele amândurora.

— Cu bani care nu mai existau după ce acopereai datoriile mamei tale, am spus.

Larisa s-a apropiat de mine și mi-a prins mâneca.

— Egor, te rog. Ksenia a făcut-o pentru mine.

Mi-am desprins încet brațul.

— Pentru tine a mințit. Pentru tine mi-a luat actele. Dar tu ai semnat cererea de împrumut.

Femeia a încremenit.

— De unde știi?

Tata a scos din buzunar o copie cu ștampila băncii.

— Am verificat firma și conturile după ce Egor m-a sunat. Împrumutul este garantat cu locuința Larisei, dar mai sunt doar două săptămâni până la scadență.

Ksenia s-a întors spre mama ei.

— Mi-ai spus că banca nu știe nimic.

Larisa n-a răspuns. A început să se sprijine de perete.

Atunci telefonul meu a vibrat. Era un mesaj de la bancă: „Cererea de vânzare și refinanțare a fost înregistrată cu datele dumneavoastră personale. Vă rugăm să confirmați dacă ați autorizat-o.”

Am ridicat privirea spre Ksenia.

— Nu s-a terminat cu actele, am spus.

— Ce vrei să spui?

Am citit mesajul până la capăt. Banca îmi cerea să vin în aceeași zi, deoarece fusese depusă și o cerere pentru un credit nou, garantat cu apartamentul.

În clipa următoare, telefonul lui Ksenia a sunat. Ea a răspuns, iar vocea unui bărbat s-a auzit atât de clar, încât am recunoscut numele.

— Domnule Vâlcu, a spus el, dacă soțul dumneavoastră nu semnează astăzi, mama dumneavoastră va pierde tot…