PARTEA 4 — Am vrut să-mi aduc tatăl la aniversare, dar soția mi-a pus cheile pe masă și a început să tremure

PARTEA 4

— Domnule Vâlcu, a spus el, dacă soțul dumneavoastră nu semnează astăzi, mama dumneavoastră va pierde tot…

Ksenia a scăpat telefonul pe covor.

Nimeni nu s-a mișcat câteva clipe. Pe ecran, apelul continua. Numele lui Dan Vâlcu strălucea subțire, iar lângă el apărea un cronometru care număra secundele.

— Răspunde, i-am spus.

— Nu pot.

— De ce?

— Pentru că știe că nu mai avem timp.

Am ridicat telefonul de jos și am închis apelul. Tata s-a așezat pe marginea dulapului din hol. Avea fața cenușie, dar vocea îi rămăsese limpede.

— Egor, mergem la bancă. Acum.

Ksenia a întins mâna spre mine.

— Te rog, nu pleca.

— Nu plec ca să fug. Plec ca să opresc o vânzare pe care n-am cerut-o.

— Dacă mergi, mama își pierde casa.

— Nu. Dacă merg, aflu exact ce s-a întâmplat.

Larisa s-a prăbușit pe scaunul din sufragerie. Șorțul ei era pătat cu unt, iar degetele îi tremurau în poală.

— Eu nu am vrut să ajung aici, a spus.

Tata s-a întors spre ea.

— Dar ai ajuns. Și ai pus copilul altcuiva să plătească.

— Este fiica mea!

— Iar Egor este fiul meu.

Am luat mapa verde și am plecat împreună cu tata și cu Mara. Pe scara blocului mirosea a var proaspăt și a varză fiartă de la etajul întâi. Îmi aminteam cum, cu patru ani înainte, urcasem aceleași trepte cu prima cutie de veselă. Tata fusese lângă mine, ținând în brațe o lampă cumpărată din atelier.

La bancă, o consilieră ne-a primit într-un birou îngust, cu un calendar prins strâmb pe perete.

— Cererea de refinanțare a fost depusă online, a explicat ea. S-au folosit datele de identificare ale domnului Egor și o semnătură electronică asociată unui număr de telefon care nu îi aparține.

— Al cui este numărul? am întrebat.

Consiliera a privit spre Ksenia, care stătea în picioare lângă ușă.

— Al dumneavoastră, doamnă.

Ksenia a închis ochii.

— Am crezut că pot rezolva totul înainte să afli.

— De ce nu mi-ai spus de la început?

— Pentru că mi-era rușine.

— Rușinea nu justifică să-mi vinzi apartamentul.

— Nu voiam să-l vând. Voiam să-l schimb.

— Pe ascuns.

A început să plângă, dar nu am mai simțit furia aceea fierbinte. În locul ei a apărut ceva mai greu, ca o piatră ținută mult timp sub coaste.

Consiliera a anulat cererea de credit și a blocat semnătura electronică. Mara a depus copia împuternicirii la dosarul intern, iar documentul de vânzare a fost marcat ca nevalabil. Nu era nevoie să-mi spună nimeni cât de aproape fusesem de pierderea locuinței.

Dar problema Larisei rămânea.

— Cât trebuie plătit? am întrebat.

Larisa și-a șters obrazul cu marginea șorțului.

— O sută optzeci de mii de lei.

Ksenia a ridicat capul.

— Nu îi avem.

— De ce ai garantat pentru împrumut?

Larisa a ezitat.

— Dan mi-a spus că va transforma vechiul atelier într-un centru pentru femei care vor să învețe o meserie. A spus că mă va angaja. Am crezut că îmi cumpăr un loc acolo.

Tata a râs scurt, fără bucurie.

— Dan nu a avut niciodată un atelier. A avut doar datorii și oameni dispuși să creadă în el.

Apoi s-a întâmplat ceva ce nu mă așteptam să văd. Ksenia a scos din poșetă un plic mototolit și l-a pus pe masă.

— Mai am ceva, a spus.

În plic se afla contractul prin care Dan urma să primească o parte din apartamentul nostru dacă vânzarea se făcea. Pe ultima pagină era semnătura lui Ksenia. Sub ea, o frază scrisă de mână: „Egor nu trebuie să afle până după transfer.”

Am privit acele cuvinte mult timp.

— De unde îl ai?

— L-am găsit în mapa lui Dan. Mi l-a trimis ieri după ce am început să mă tem că nu ne va mai lăsa să păstrăm nimic. Am vrut să mă întorc, dar nu știam cum.

— Puteai să-mi spui.

— Mi-a fost frică să nu pleci.

— Și ai făcut exact lucrurile pentru care orice om ar pleca.

Ksenia a lăsat capul în jos.

Tata s-a uitat la mine.

— Nu îi da bani doar pentru că îți este milă.

— Știu.

— Dar nici nu lăsa o femeie bătrână să-și piardă casa pentru o minciună care a crescut prea mult.

Am înțeles atunci că tata nu încerca să-mi salveze căsnicia. Încerca să mă împiedice să devin ca oamenii care ne împinseseră în colț.

Am făcut o propunere.

Am vândut mașina, nu apartamentul. Banii au acoperit o parte din datorie. Pentru rest, Larisa a renunțat la locuință și s-a mutat într-un apartament mic, închiriat de ea, nu de mine. Ksenia a început să lucreze la un magazin de decorațiuni și a depus lunar o sumă fixă pentru datoria mamei sale.

Nu am făcut asta ca să ne împăcăm.

Am făcut-o pentru că faptele trebuiau să aibă o formă, nu doar regrete.

În săptămânile care au urmat, Ksenia a venit de două ori să-și ia lucrurile. Prima dată a luat hainele și cutiile cu etichete. A doua oară a stat în pragul sufrageriei, privind masa pe care urma să fie aniversarea tatei.

— Îmi pare rău, a spus.

— Știu.

— Nu pot să repar ce am făcut într-o singură zi.

— Nici eu nu pot să uit într-o singură zi.

— Mai există vreo șansă?

Am privit spre mâinile ei. Avea pe degete urme de vopsea albă de la noul serviciu. Nu mai era femeia care îmi verifica fiecare cană, dar nici nu devenise alt om doar pentru că plânsese.

— Există o singură cale, am spus. Să nu mai negociezi niciodată adevărul.

— Și asta înseamnă că ne întoarcem împreună?

— Înseamnă că, dacă vei construi ceva, vei construi fără să-mi iei podeaua de sub picioare.

A dat din cap și a plecat cu o cutie de carton în brațe. Nu am oprit-o.

Sâmbăta următoare, tata a venit la ora șase fără cinci. Unchiul Nicolae a adus salata, mătușa Valeria a adus plăcinta, iar eu am pus pe masă cutia de prăjituri cumpărată în ziua scandalului. Capacul era încă îndoit într-un colț.

Tata a privit tortul și a zâmbit.

— Ai păstrat și lumânările?

— Toate șaizeci.

— Atunci pune-le. Vreau să văd dacă mai am suflu.

Când am aprins lumânările, flăcările mici s-au reflectat în geamul dulapului. Tata și-a pus mâinile pe masă. Pentru prima dată după mult timp, nimeni nu-mi cerea să justific cine are voie să stea în casa mea.

După tort, tata mi-a întins vechea riglă metalică pe care o păstrasem în dosarul albastru.

— De ce mi-o dai?

— Ai nevoie de ea.

— Pentru ce?

— Ca să măsori ce rămâne drept după ce oamenii încearcă să strâmbe totul.

Am râs, deși ochii mi se umpluseră de lacrimi.

Mai târziu, când am strâns farfuriile, am găsit sub una dintre ele o lumânare neaprinsă. Pe ceară era zgâriat cu unghia numărul șaizeci.

Am pus-o în buzunar și am ieșit pe balcon, unde tata mă chema să-i arăt cum funcționează noua râșniță de cafea. În sufragerie, telefonul meu a vibrat. Era un mesaj de la Ksenia: „Am plătit prima rată. Atașez dovada.”

Nu i-am răspuns imediat.

Am dus lumânarea la tata. El a așezat-o lângă tort, între farfuria lui și cuțitul de argint.

— O aprindem? m-a întrebat.

— Nu. Pe aceasta o păstrăm.

— Pentru ce?

Am privit ceara albă, zgâriată cu numărul șaizeci, și am spus:

— Pentru ziua în care oamenii vor veni să ceară voie, nu să ia ceva.