PARTEA 4 — Am auzit-o pe soția mea cerând medicului să mă transforme în văduvă, iar zâmbetul ei a dispărut brusc

PARTEA 4

—Nu l-am depus eu —am spus.

Vocea îmi era slabă, dar fiecare cuvânt a tăiat aerul din birou.

Lucía a închis telefonul și a rămas cu mâna lipită de obraz.

Gabriel a luat dosarul din sertar, iar Beatriz s-a sprijinit de marginea mesei. În lumina galbenă a veiozei, fața ei părea brusc mai bătrână decât cu o oră înainte.

—Există încă un testament? —a întrebat Álvaro.

—Nu unul adevărat —a spus Gabriel. —Unul depus electronic, cu o semnătură digitală furată.

—Cine a făcut asta? —a întrebat Lucía.

Nimeni nu a răspuns imediat.

Apoi telefonul lui Gabriel a sunat din nou.

De data aceasta era notarul, domnul Ibarra. Gabriel a pus apelul pe difuzor.

—Domnule doctor, am verificat înregistrarea —a spus vocea tremurată din aparat. —Persoana care a venit cu actul purta o pălărie și o mască. Dar a lăsat un document de identitate la recepție.

—Al cui? —a întrebat Lucía.

—Al doamnei Beatriz Roldán.

Beatriz a lovit masa cu palma.

—Mi-a fost furat!

—Atunci de ce parola de acces a fost schimbată de pe calculatorul dumneavoastră? —a întrebat notarul.

Beatriz a rămas cu mâna ridicată.

În sfârșit, înțelegeam întregul plan. Nu voia doar să vândă ferma și să mă declare incapabil. Pregătise mai multe acte, în cazul în care unul dintre ele era contestat. Dacă eu muream, moștenirea ar fi trecut prin documentele false. Dacă supraviețuiam, sedativele și diagnosticul fabricat m-ar fi făcut să par incapabil să contest ceva.

Ferma urma să dispară înainte ca Lucía să poată reacționa.

—Nu ai făcut totul singură —am spus.

Beatriz m-a privit cu o furie aproape copilărească.

—Álvaro a avut nevoie de bani. Eu am avut nevoie de o ieșire.

—De ce?

Pentru câteva secunde, și-a strâns buzele. Apoi a scos din geantă un plic mic, mototolit.

—Pentru că aveai de gând să mă lași.

Lucía a tresărit.

—Tată?

Am închis ochii. Nu mai aveam puterea să evit adevărul.

—Da. Voiam să divorțez. Înainte de accident, găsisem transferurile către contul firmei ei. Golise bani din afacerea mea timp de trei ani.

Beatriz a râs amar.

—Aveai să-mi dai câțiva bani și să pleci cu fata ta la fermă. Eu aș fi rămas cu rușinea și cu datoriile.

—Datoriile erau ale tale —a spus Lucía. —Nu ale tatei.

—Tu nu știi ce înseamnă să construiești ceva alături de un om care te privește ca pe o musafiră!

—Știu ce înseamnă să fii mințită de cineva pe care îl numești mamă.

Cuvintele fiicei mele au făcut-o pe Beatriz să se clatine.

Álvaro și-a ridicat capul.

—Beatriz, ajunge.

Ea s-a întors spre el.

—Tu taci. Fără mine erai în închisoare pentru datorii.

—Fără tine, poate că n-aș fi încercat să-mi omor fratele.

A urmat o clipă grea.

Gabriel a luat punga transparentă cu banii și a pus-o lângă dosar.

—Aveți două opțiuni. Predați toate actele și explicați transferurile, sau lăsați ca fiecare document să vorbească în locul vostru.

—Nu-mi dai ordine —a spus Beatriz.

—Nu. Îți spun ce se va întâmpla când banca va bloca plata cumpărătorului și când atelierul auto va confirma modificarea frânelor.

Beatriz s-a repezit spre dosar.

De data aceasta nu Gabriel a prins-o, ci Álvaro. I-a apucat încheietura și a smucit-o înapoi. Plicul mic i-a căzut pe podea.

Din el s-au împrăștiat fotografii.

Nu erau cu ferma.

Erau cu Beatriz și Álvaro, împreună, în camere de hotel, în restaurante și chiar în mașina mea, cu două zile înainte de accident.

Lucía s-a aplecat, a ridicat una dintre fotografii și a privit-o fără să clipească.

—Ați fost împreună de trei ani.

Beatriz nu a negat.

—Nu a început așa.

—Dar a sfârșit așa —a spus Álvaro.

La ora unsprezece fără cinci, doi ofițeri au intrat în casă. Nu au făcut scandal și nu au ridicat vocea. Gabriel le-a predat punga, chitanțele și dosarul, iar notarul a trimis imediat confirmarea că testamentul electronic fusese suspendat.

Beatriz a fost dusă din birou cu geanta goală atârnându-i de braț. La trecerea pe lângă pat, s-a oprit.

—Mateo, nu voiam să ajungem aici.

Am privit-o mult timp.

—Ai vrut să ajungi singură la fermă. Asta nu e același lucru.

Álvaro a rămas în urmă.

Nu l-au luat atunci. Gabriel le-a spus că mărturia lui putea lămuri circuitul banilor și modificarea mașinii. I s-a cerut să predea cheile atelierului, registrele și toate mesajele primite de la Beatriz.

Înainte să plece, s-a apropiat de pat.

—Nu merit să mă ierți.

—Nu ți-am promis iertare.

—Atunci ce pot face?

M-am uitat la mâinile lui, aceleași mâini care îmi reparaseră cândva gardul fermei și apoi îmi umblaseră la frâne.

—Spune adevărul până la capăt. Fiicei mele. Mecanicului. Tuturor.

Álvaro a dat din cap.

—O voi face.

Lucía a ieșit cu el pe hol, dar s-a întors după câteva secunde.

—Tată, doctorul chiar a fost de partea noastră?

Gabriel a zâmbit obosit.

—Dacă aș fi fost de partea lor, banii din plic ar fi dispărut. În schimb, am păstrat și eticheta.

A ridicat bucata de hârtie pe care scrisese cu pixul roșu.

Pe ea se afla ora la care Beatriz intrase în cameră și doza pe care încercase să mi-o administreze. Gabriel notase totul, zi după zi, până când documentele puteau fi verificate.

Lucía mi-a cuprins mâna.

—Când ai știut că mă auzi?

—Din a doua săptămână.

—Și de ce nu ai încercat să-mi arăți?

—Pentru că nu știam cine ascultă.

Ea a înțeles atunci de ce tăcusem chiar și când îmi vorbea despre fermă, despre copilărie și despre frica ei. Am văzut durerea trecându-i peste chip, dar nu și reproșul.

—Ai fi putut să-mi miști degetele mai devreme.

—Am încercat. Tu plângeai și eu nu puteam să-ți spun că te aud.

Lucía și-a lipit fruntea de mâna mea.

—M-ai auzit când îți citeam scrisorile?

—Pe toate.

—Și când ți-am spus că nu vreau să vând ferma?

—Mai ales atunci.

Dimineața, notarul a venit personal. A adus testamentul vechi, cel semnat de mine cu ani înainte, în care ferma era lăsată în administrarea Lucíei până când eu puteam decide altceva. Vânzarea fusese blocată. Conturile firmei lui Beatriz erau înghețate, iar banii retrași urmau să fie recuperați din proprietățile ei, nu din cele ale familiei mele.

Asta era surpriza pe care nimeni nu o anticipase: nu trebuia să luptăm pentru fermă.

Mama mea o trecuse, cu mult înainte de moarte, într-un fond agricol protejat. Beatriz putea falsifica semnături, dar nu putea vinde ceva ce nu îi aparținuse niciodată.

Când Lucía a aflat, a râs pentru prima dată în acea noapte.

—Bunica a știut că va trebui să ne salveze și după ce pleacă.

—Bunica a știut că un om lacom caută mereu ușa greșită —am spus.

Gabriel a strâns dosarul și s-a pregătit să plece.

—Va trebui să înveți din nou să mergi.

—Știu.

—Va fi dureros.

—Știu și asta.

Lucía a scos din geantă fotografia măslinului și a așezat-o pe măsuța mea. Marginea era îndoită, dar trunchiul despicat se vedea limpede.

—Când vei ajunge acolo, tată, vreau să tăiem ramura uscată.

—Nu copacul?

—Nu. Doar ce s-a uscat.

Am privit fotografia, apoi mâna mea. Două degete care abia se mișcaseră cu o noapte înainte au alunecat peste hârtie și au tras-o mai aproape.

În aceeași clipă, din hol s-a auzit vocea lui Álvaro, care își spunea mărturia ofițerilor, nume după nume, plată după plată.

Lucía nu a plecat de lângă mine.

Iar pe fotografia cu ferma, sub măslinul despicat de fulger, am apăsat două degete și am spus:

—Acolo începem din nou, dar fără să uităm cine a încercat să ne scoată din poveste.