PARTEA 4 — Mi-am găsit fiica rănită sub jetul de apă, iar când am cerut explicații, soția mea și-a pierdut zâmbetul

PARTEA 4

Am recunoscut semnătura înainte să citesc primul rând.

Era a Ioanei.

Pe pagină scria că mama mea o considerase pe Mara „un pericol pentru familie” și că mă rugase să-i restricționez accesul la copil. Sub text era o imitație stângace a semnăturii mamei.

Am așezat foaia pe masă.

Nu pentru că mă convinsese.

Ci pentru că am înțeles brusc ce voise Ioana să facă în continuare.

Nu voia doar să pară o soție speriată. Voia să folosească numele mamei mele ca să dea greutate minciunii. Știa că eu păstrasem fiecare scrisoare a ei și că, după moarte, orice document aparent personal ar fi putut să mă zdruncine.

Elena a intrat cu Mara în brațe.

— Ai găsit ceva?

I-am întins pagina.

A citit-o, apoi a ridicat ochii.

— Mama ta nu ar fi scris niciodată așa ceva.

— Știu.

— Și nu ar fi numit-o pe Mara un pericol.

— Știu.

Mara s-a apropiat de masă. Plasturele alb de lângă sprânceană îi făcea fața să pară și mai mică.

— E de la bunica?

M-am așezat lângă ea.

— Nu, draga mea. Cineva a încercat să scrie în locul ei.

— Ioana?

N-am vrut să o mint.

— Da.

Mara a privit pagina câteva secunde, apoi a întrebat:

— Acum o să mă creadă cineva?

Întrebarea ei a fost mai grea decât orice document.

— Eu te-am crezut din clipa în care te-am văzut sub furtun.

— Dar ai plecat la serviciu când ea a început să fie rea cu mine.

Am simțit cum vinovăția îmi urcă în gât.

— Am plecat prea des. Asta este greșeala mea. Dar nu tu ai făcut-o.

Mara și-a sprijinit fruntea de pieptul meu. Am ținut-o strâns, având grijă să nu ating rana.

În dimineața următoare, ne-am întors la casa noastră doar cu Elena și doamna Cernat. Nu am lăsat-o pe Mara să intre în curte. Nu voiam ca florile, găleata roșie sau furtunul să-i devină iarăși o scenă de coșmar.

Pavel ne aștepta lângă gard, cu un suport de memorie într-o cutie de plastic.

— Am adus și înregistrarea completă, a spus el. Nu doar fragmentul trimis aseară.

— Mai este ceva?

A dat din cap.

— După ce ai plecat, Ioana a ieșit din casă și a vorbit cu cineva la telefon. Camera prinde și sunetul.

Am introdus suportul în calculatorul din sufragerie. Pe înregistrare, după ce eu plecasem cu Mara, Ioana a ieșit pe terasă. În mână ținea telefonul.

— Nu s-a întâmplat cum trebuia, a spus ea. Rana e prea vizibilă.

Vocea unui bărbat a venit din telefon, slabă, dar limpede.

— Atunci folosește fotografia. Spune că ai găsit-o după ce s-a lovit.

— Andrei o să ceară înregistrările.

— Nu dacă îl faci să creadă că fetița este problema. Ai spus că bătrâna te-a ajutat.

Ioana a tăcut câteva secunde.

— Scrisoarea e pregătită.

Mi s-au răcit mâinile.

Pavel a oprit filmul.

— Știi cine este bărbatul?

— Nu încă.

Doamna Cernat s-a ridicat.

— Eu știu.

Toți ne-am întors spre ea.

— Este Radu Munteanu, consultantul care a ajutat-o pe Ioana să deschidă acel cont separat. Venea la casă când dumneavoastră erați plecat.

— Ce cont?

Ea și-a scos telefonul și mi-a arătat o fotografie făcută din greșeală. Într-un colț se vedea o foaie cu un număr de cont, numele Ioanei și mențiunea „garanție apartament”.

Am simțit o apăsare în piept.

— A încercat să pună apartamentul drept garanție?

— Mi-a spus că urma să plece după ce obținea controlul asupra banilor, a răspuns doamna Cernat. Dar avea nevoie să vă prezinte pe dumneavoastră drept un tată neglijent și pe Mara drept un copil imposibil.

Asta era adevărata miză.

Nu furia.

Nu o simplă răzbunare.

Ioana voia apartamentul mamei mele, banii din promovare și o poveste în care ea apărea ca singurul adult responsabil.

Când am intrat în casă, am găsit-o în sufragerie. Pe masă erau telefonul ei, o geantă deschisă și dosarul cu notițe despre Mara.

— Ai venit, a spus ea.

— Nu pentru tine.

— Crezi că o filmare schimbă totul?

— Nu. Caietul schimbă. Doctorul schimbă. Vecinul schimbă. Iar semnătura falsă schimbă tot ce ai încercat să construiești.

Fața ei s-a încordat.

— Nu am falsificat nimic.

Am pus pagina pe masă.

— Atunci de ce este scrisul tău pe ea?

Ioana s-a uitat la foaie, apoi la mine.

— Mama ta mă ura.

— Mama mea te-a primit în casa ei când nu aveai unde să mergi.

— M-a tolerat pentru tine.

— Și tu ai folosit moartea ei ca să o pui împotriva copilului meu.

— Copilului tău? a izbucnit ea. Eu am crescut-o când tu erai plecat toată ziua!

— Ai avut grijă de ea. Asta nu îți dă dreptul să o sperii.

— M-a făcut să arăt rău!

Mara era afară, cu Elena și doamna Cernat. Ioana nu știa.

— Are cinci ani, am spus. Nu putea să-ți distrugă viața.

— Nu înțelegi! Dacă pleci, rămân fără nimic.

Acolo era recunoașterea pe care nu o mai putea lua înapoi.

Nu îi păsa că Mara se lovise.

Îi păsa că accidentul stricase planul.

Am luat telefonul de pe masă și am sunat la bancă. Consilierul mi-a confirmat că cererea de garanție fusese inițiată folosind documente pe care Ioana nu avea dreptul să le depună. Nu am lăsat lucrurile în mâna furiei. Am cerut blocarea procedurii și am predat toate copiile către serviciile competente, împreună cu înregistrarea și caietul.

Ioana a alergat spre mine.

— Nu poți face asta!

— Nu eu am început.

— Andrei, te rog.

A fost prima dată când vocea ei s-a rupt.

Am privit-o și mi-am amintit de Mara sub prosopul galben, cu ochii îndreptați spre portiera încuiată.

— Îți poți lua lucrurile astăzi. Elena va fi aici.

— Unde să mă duc?

Nu i-am răspuns imediat.

Pentru că întrebarea ei era reală, chiar dacă nimic din ce făcuse nu fusese drept.

— La sora ta, dacă te primește. Dar nu te apropii de Mara până când specialiștii nu spun că este în siguranță.

Ioana a coborât privirea.

— Am vrut doar să nu rămân singură.

— Și ai făcut-o pe ea să se simtă singură într-o casă plină de oameni.

A plecat în aceeași zi, cu două valize și dosarul ei sub braț. Nu a luat fotografia. Am păstrat-o, nu ca amintire, ci ca dovadă a clipului în care a ales să transforme durerea unui copil într-o piesă pentru planul ei.

Mai târziu, la cabinet, doctorul a verificat copcile Marei. Când asistenta a întrebat-o dacă se teme de apă, ea a dat din umeri.

— Nu de apă. De furtun.

Am mers împreună în magazia din spatele casei și am scos furtunul de pe suport. Era același, cu mânerul portocaliu crăpat lângă robinet.

Mara l-a privit de la distanță.

— Îl aruncăm?

— Da.

— Eu pot să-l tai?

I-am dat foarfeca pentru crengi. A apăsat cu ambele mâini. Cauciucul s-a despicat încet, iar apa rămasă înăuntru a curs peste pietriș.

Mara a urmărit șuvoiul până când s-a oprit.

Apoi a mers la stratul de lalele și a ridicat găleata roșie pe care o lăsase acolo în ziua aceea.

— Tata, mâine putem planta alte flori?

— Putem planta ce vrei tu.

— Și dacă cineva spune că le-am stricat?

Am îngenuncheat lângă ea.

— Atunci îi arătăm cum au crescut.

Mara a zâmbit, dar nu spre casă. Spre pământul reavăn dintre lalele.

În mâna ei, foarfeca pentru crengi strălucea, iar bucata de furtun tăiată zăcea la picioarele noastre ca o șarpantă goală.

— Tata, a spus ea, apa nu mai poate să mă împingă acum.

Și, pentru prima dată după acea după-amiază, am lăsat-o să deschidă singură robinetul pentru florile pe care le alesese ea.