PARTEA 4
Mateo s-a așezat în fața ușii, între mine și vocea unchiului său.
— Lucía rămâne aici, a spus el.
Severin a râs de pe potecă.
— Ai străbătut munții ca să te prefaci curajos? Adu actele și terminăm.
În mâna mea, vătraiul tremura. Nu de frică. De oboseală.
Doamna Mara a tras zăvorul și a împins un dulap în dreptul ușii.
— Nu putem rămâne în casă, a șoptit ea. Are oameni cu el?
— Doi, a răspuns Mateo. I-am văzut lângă căruță.
— Atunci plecăm prin spatele grajdului.
Am privit spre casa bunicii. Înăuntru erau actele, singura masă, patul îngust și toate lucrurile care mă făcuseră să cred că mai există un loc al meu.
— Nu fug din nou, am spus.
Mateo m-a privit.
— Nu trebuie să lupți singură.
— Nici cu tine nu mai lupt pentru dreptul de a fi ascultată.
Afara, Severin a lovit ușa cu umărul.
— Deschideți!
Lemnul a trosnit. Un borcan de lut a căzut de pe raft și s-a spart lângă vatra stinsă.
Mateo s-a întors spre mine.
— Ai încredere în mine doar zece minute.
— Nu am nici măcar zece minute de încredere.
— Atunci împrumută-mi zece minute de nevoie.
Nu era o promisiune frumoasă. Era o cerere disperată. Și tocmai de aceea am acceptat.
Mara ne-a condus printr-un coridor îngust, ascuns după o grindă, pe care eu nu-l observasem niciodată. Am ieșit în spatele casei, lângă un pârâu. Picioarele mi s-au înmuiat pe pietrele ude.
Mateo m-a prins de cot.
— Pot merge singură.
— Știu. Dar dacă aluneci, te prind.
În spatele nostru, ușa a cedat.
Severin a intrat în casă și a început să strige. A răsturnat masa, a deschis lada și a aruncat hainele pe podea. Din locul unde stăteam, am văzut cum ridică pieptenele bunicii și îl examinează cu un zâmbet disprețuitor.
Mateo și-a strâns pumnii.
— Nu te întoarce, am șoptit.
— Nu mă întorc pentru el.
— Atunci pentru cine?
— Pentru tine.
Am ajuns la vechea șură, unde se afla un telegraf de urgență folosit cândva de pădurari. Mara știa că firul încă funcționa până la postul din vale.
— Trimite mesajul, i-am spus lui Mateo.
El a introdus moneda în aparat și a bătut cu degetul în tastele metalice. Mesajul era simplu: „Acte false. Încercare de preluare a terenului. Mărturie și chitanță disponibile. Trimiteți pe cineva înainte de zori.”
Nu era nevoie de o armată. Era nevoie ca actele să fie înregistrate înainte ca Severin să le ducă la oraș.
În timp ce Mateo lucra, am simțit o durere ascuțită în abdomen. M-am sprijinit de perete.
— Lucía?
— Sunt bine.
Mara m-a privit sever.
— Nu ești bine. Ai nevoie de odihnă și de un medic.
— Mai întâi casa.
Mateo a lăsat aparatul.
— Mai întâi tu și copilul.
— Nu mă folosi ca motiv ca să fugi de ce ai făcut.
— Nu fug.
A scos din buzunar o hârtie împăturită și mi-a întins-o.
Era o declarație scrisă de mâna lui. Recunoștea că îmi folosise numele fără consimțământul meu, că acceptase să primească banii lui Severin și că mințise despre destinația împrumutului.
— De ce ai scris asta? am întrebat.
— Pentru că dacă spun doar că Severin este vinovat, voi face din nou același lucru. Voi ascunde partea mea.
Am citit fiecare rând. Cerneala se întinsese pe alocuri, probabil din cauza ploii.
— Știi ce înseamnă?
— Da.
— Poți pierde ferma.
— Ferma nu a fost niciodată a mea dacă am ținut-o cu prețul numelui tău.
În acea clipă, deasupra șurii a apărut Severin. Ținea în mână lada cu actele și avea pieptenele bunicii în buzunar.
— Emoționant, a spus el. Dar nu schimbă nimic.
Mateo a făcut un pas înainte.
— Lasă lada jos.
— Sau ce?
— Sau îi spun tuturor că tu ai falsificat semnătura.
Severin a zâmbit.
— Nu ai dovezi.
Mara a ridicat chitanța.
— Eu am fost de față când ai recunoscut unde au ajuns banii.
Severin a înjurat și a aruncat lada spre Mateo. Lemnul l-a lovit în umăr. Actele s-au împrăștiat în noroi.
Eu am alergat înainte să-mi dau seama ce fac. M-am aplecat și am prins foaia bunicii exact înainte ca apa să o ducă în pârâu.
Severin m-a apucat de braț.
— Dă-mi-o!
Mateo l-a împins. Nu violent, dar suficient cât Severin să cadă pe genunchi.
— Nu o mai atingi, a spus el.
— Pentru ea te-ai hotărât să fii bărbat?
Mateo a rămas în fața lui.
— Nu. Pentru prima dată am încetat să mă ascund după frica de a pierde ce am.
La răsărit, au sosit oamenii din vale. Nu a fost nevoie de cătușe sau de o scenă. Chitanța, declarația lui Mateo și mărturia Marei au oprit transferul terenului. Severin a fost dus să răspundă pentru fals și datorii, iar ferma lui Mateo a rămas blocată până la lămurirea banilor.
Mateo nu s-a întors la fermă cu mine.
A vândut tractorul și o parte din vite ca să acopere suma pe care o acceptase de la Severin. Nu mi-a cerut să-l însoțesc. Nu mi-a spus că făcuse totul pentru mine.
A mers singur la notar și a anulat documentul fals.
Apoi a venit la casa din munți cu certificatul în mână.
— Casa este a ta, mi-a spus.
— A fost mereu a mea.
— Da. Dar eu am încercat să-ți iau dreptul de a ști asta.
Am stat lângă vatră. Pieptenele bunicii era pe masă, curățat de noroi.
— Nu mă voi întoarce la fermă, am spus.
Mateo a dat din cap.
— Știu.
— Nu pentru că nu mai există iubire. Ci pentru că iubirea nu poate locui într-un loc unde fiecare ceartă se termină cu „pleacă”.
El și-a apăsat degetele pe genunchi.
— Pot să-mi văd copilul?
Am privit fotografia bunicii de pe perete. Apoi mi-am așezat palma pe abdomen.
— Dacă vii, vii când spui că vii. Dacă promiți ceva, faci. Fără să-mi ceri să te iert înainte să meriți.
— Voi face asta.
— Nu-mi răspunde cu vorbe.
— Atunci îți voi răspunde cu drumuri făcute.
A plecat înainte de prânz. Nu m-a îmbrățișat. Nu mi-a cerut să-l urmez. A lăsat pe masă o sacoșă cu făină, ulei, medicamente și un caiet cu toate datele la care urma să vină.
Pe prima pagină scrisese: „Nu mai pun ușa în mâinile tale ca pe o amenințare. Învăț să rămân când este greu.”
Am păstrat caietul, dar nu i-am răspuns.
În zilele următoare, Mara m-a ajutat să ajung la dispensarul din vale. Copilul era sănătos. Eu eram slăbită, dar nu mai eram singură. Casa bunicii a fost trecută oficial pe numele meu, iar documentul fals a devenit dovada care a salvat-o.
Mateo a venit în fiecare duminică.
Uneori repara gardul fără să intre.
Uneori aducea lapte și pleca înainte să-l chem.
Într-o după-amiază, a adus un lucru mic: cămașa lui de lucru, cea căreia îi reparasem mâneca în noaptea plecării. Cusătura mea cremă era încă acolo, strâmbă și vizibilă.
— Am păstrat-o așa, a spus.
— De ce?
— Pentru că atunci am crezut că repari o cămașă. Acum știu că încercai să repari o casă în care eu nu știam să locuiesc.
Am luat cămașa. Nu l-am iertat pe loc. Iertarea nu era o ușă pe care să o deschid la porunca lui.
Dar i-am arătat scaunul de lângă vatră.
Mateo s-a așezat, cu mâinile pe genunchi și cu ochii coborâți.
Pentru prima dată, nu a încercat să umple încăperea cu explicații.
A rămas acolo, lângă focul pe care îl aprinsesem singură, așteptând să-i spun dacă mai exista un loc pentru el.
Iar copilul meu a lovit ușor dinăuntru, exact când Mateo a întrebat:
— Pot să mai vin duminica viitoare?
Missed the beginning?












