Logodnica mea mi-a trimis din greșeală un mesaj care nu era pentru mine, iar când am răspuns, zâmbetul ei a dispărut

În clipa în care am citit mesajul logodnicei mele, am înțeles că nunta pe care o pregăteam de un an se terminase înainte să înceapă.

Era marți, puțin după ora două, iar eu stăteam în biroul de acasă, cu o cană de cafea rece lângă tastatură. Telefonul a vibrat pe lemnul biroului. Pe ecran apărea numele Rebeccăi și, instinctiv, am zâmbit. Mă așteptam la un filmuleț amuzant sau la întrebarea obișnuită despre cină.

În schimb, am citit: „Nu mai plănuiește nimic spontan. Totul trebuie programat. A devenit comod și plictisitor. Intimitatea noastră e mereu la fel. Câștigă decent, dar nu are ambiție. Prietenii lui sunt căsătoriți și viața noastră socială a murit. Mestecă uneori cu gura întredeschisă și mă scoate din minți. Cred că s-a îngrășat aproape șapte kilograme. Îl iubesc, dar nu mai sunt îndrăgostită de el.”

Am recitit mesajul de trei ori. Degetele mi s-au răcit pe marginea telefonului.

Nu era o glumă. Nu era o discuție despre o prietenă. Era o listă rece, precisă, scrisă pentru bărbatul cu care Rebecca mă înșela.

— Andrei? se auzi vocea ei din amintire, ca și cum ar fi fost chiar lângă mine. Ce faci diseară?

M-am uitat spre fotografia noastră de pe raft. Era făcută la munte, cu trei luni înainte, iar Rebecca purta fularul galben pe care i-l cumpărasem într-o stație de autobuz. În fotografie râdea cu capul pe spate. Eu o priveam ca un idiot fericit.

Am tastat un singur cuvânt: „Am înțeles.”

Apoi am închis telefonul.

La ora două și șapte minute am scos geanta mare de voiaj din dulap. La două și doisprezece îmi pusesem hainele, laptopul, actele, medicamentele și încărcătorul. Mă mișcam mecanic, dar mintea îmi era limpede. În dormitor mirosea a vopsea proaspătă. Pereții fuseseră zugrăviți cu o lună înainte, în nuanța aleasă de ea.

Am luat și micul breloc din lemn în formă de casă, cioplit de tatăl meu. Rebecca îl prinsese de cheile casei și spusese că este „simbolul vieții noastre”. L-am desprins încet și l-am băgat în buzunar.

La două și cincisprezece am plecat.

Am închiriat o cameră la un hotel de lângă aeroport și am plătit pentru o săptămână cu cardul meu personal. Când am repornit telefonul, aveam patruzeci și trei de apeluri pierdute și zeci de mesaje.

„Nu era pentru tine.”

„Te rog, lasă-mă să explic.”

„Unde ești?”

„Andrei, răspunde-mi!”

Seara, după ce mi-am schimbat toate parolele și am scos-o pe Rebecca din conturile mele, i-am scris: „Sunt în siguranță. Nu mă mai contacta. Te voi căuta în legătură cu locuința.”

Telefonul a sunat imediat. Am respins apelul. A sunat din nou. Apoi încă o dată.

Miercuri dimineață mi-am sunat fratele, Mihai.

— Rebecca m-a înșelat, i-am spus fără să-l salut.

— Ești sigur?

— Mi-a trimis chiar ea dovada.

— Vino la noi.

— Nu pot încă. Dacă mă întorc în casa aceea, cred că mă prăbușesc.

Joi, mama Rebeccăi m-a sunat. Patricia plângea înainte să spună primul cuvânt.

— Andrei, ea e distrusă. A fost o greșeală.

— Nu, Patricia. Greșeala a fost că mesajul a ajuns la mine. Restul a fost alegerea ei.

A urmat o tăcere grea.

Vineri, la ora zece, am intrat în biroul avocatului Richard Chen. A ascultat totul fără să mă întrerupă, cu un creion negru între degete. Pe perete se afla un ceas rotund care ticăia prea tare.

— Partea bună este că nu sunteți căsătoriți, a spus el. Partea proastă este că dețineți împreună locuința.

— Vreau doar să ies de acolo fără să pierd tot ce am investit.

Richard a deschis dosarul primit de la mine, apoi s-a oprit.

— Andrei, înainte să discutăm despre vânzare, trebuie să vă arăt ceva.

A tras spre el o mapă subțire, legată cu o bandă roșie, și a întins mâna către primul document…

PARTEA 2

Richard a ridicat primul document și l-a așezat între noi. Hârtia a foșnit în liniștea biroului.

— Acesta este un extras al proprietății, a spus el. Uitați-vă la data înregistrării.

Am coborât privirea. Documentul fusese depus cu două săptămâni înainte să plec din casă.

— Ce este?

— O cerere de refinanțare. Cineva a încercat să folosească locuința drept garanție pentru un împrumut.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Eu nu am cerut niciun împrumut.

— Știu. Tocmai de aceea am verificat semnătura.

Richard mi-a întins o copie. Numele meu apărea jos, dar literele erau rigide și apăsate, ca și cum cineva le-ar fi copiat după un model.

— Asta nu este semnătura mea.

— Nu, nu este. Și aici începe partea periculoasă. Cererea a fost retrasă înainte să fie aprobată, dar banca a păstrat toate documentele.

Am rămas cu degetul pe marginea foii. Brelocul de lemn în formă de casă se lovea ușor de cheile din buzunar, cu un clinchet sec.

— Rebecca a făcut asta?

— Nu pot afirma fără probe. Dar documentul a fost depus de aceeași firmă care ne-a intermediat cumpărarea locuinței.

— Firma lui Adrian?

Richard și-a ridicat ochii spre mine.

Adrian. Numele bărbatului căruia îi trimisese mesajul. Îl auzisem de câteva ori în ultimele luni. „Adrian de la serviciu”, „Adrian din clubul de lectură”, „Adrian care știe un restaurant bun”. Niciodată nu întrebasem suficient.

— Îl cunoașteți? a întrebat avocatul.

— Îl cunosc doar din poveștile ei.

— Atunci trebuie să aflați cine este cu adevărat.

În acea după-amiază am mers la casa fratelui meu. Mihai și soția lui, Oana, mă așteptau în bucătărie. Pe masă era o supă neatinsă, iar aburul se ridica subțire din farfurie.

— Nu mâncăm până nu mănânci tu, a spus Oana.

— Nu-mi este foame.

Mihai a împins spre mine un dosar cu extrase bancare.

— Mi-ai trimis pozele. M-am uitat peste ele.

— Nu trebuia să faci asta.

— Ba da. Uită-te la plățile din contul comun.

Am derulat lista pe telefon. În ultimele trei luni dispăruseră sume mici, aproape invizibile: două sute aici, patru sute dincolo, apoi o plată de aproape trei mii de lei către o societate pe care nu o recunoșteam.

— Rebecca mi-a spus că sunt avansuri pentru fotograf și florărie.

— Firma nu face fotografii, a spus Mihai. Face consultanță imobiliară.

Am simțit că scaunul se înclină sub mine.

În aceeași seară, Rebecca a apărut în fața hotelului. Am văzut-o prin geamul rece al recepției. Purta paltonul crem și ținea în mâini o cutie de carton. Părea mai mică decât o știam.

— Andrei, te rog, doar cinci minute.

Am ieșit, dar am rămas la distanță.

— Nu trebuia să vii aici.

— Am adus lucrurile tale. Și inelul.

— Păstrează-l.

— Nu vreau să se termine așa.

— Ai scris că nu mai ești îndrăgostită de mine.

— Eram confuză.

— Nu ai fost confuză când ai enumerat fiecare lucru pe care îl urăști la mine.

Ochii ei s-au umplut de lacrimi.

— Adrian nu înseamnă nimic.

— Atunci de ce ai încercat să pui casa drept garanție?

Fața i s-a golit de culoare.

— Nu știu despre ce vorbești.

— Avocatul meu știe.

Pentru prima dată, Rebecca nu a mai părut speriată. A părut furioasă.

— Ai început să mă urmărești?

— Nu. Ai început să-mi vinzi viața fără să-mi spui.

Ea a lăsat cutia jos.

— Dacă pleci, nu vei mai avea nimic.

— Asta este o amenințare?

— Este un avertisment.

A plecat înainte să-i răspundă cineva. În cutie se aflau cămășile mele, o cană ciobită și fotografia de la munte. Pe spatele fotografiei, cu scrisul Rebeccăi, era o dată pe care nu o recunoșteam.

Richard a văzut fotografia în aceeași noapte.

— Data aceasta este din ziua în care ați semnat actele casei, a spus el.

— Rebecca nu a fost cu mine atunci. A spus că era la serviciu.

Richard a luat lupa de pe birou și a privit fotografia.

— Andrei, cred că trebuie să verificăm cine mai era în casa aceea în ziua respectivă. Și trebuie să o facem înainte ca Rebecca să-și dea seama ce avem…

PARTEA 3

Richard a deschis calculatorul și a intrat în arhiva camerei de supraveghere instalate la intrare. Eu uitasem complet de ea. O montasem cu șase luni înainte, după ce un curier lăsase un colet pe trepte.

— Camera păstrează înregistrările timp de un an, a spus el. Dar avem nevoie de acordul dumneavoastră pentru a le folosi.

— Aveți-l.

Era vineri seara, iar biroul lui mirosea a hârtie și cafea arsă. Mihai stătea lângă fereastră, cu brațele încrucișate. Richard a introdus data de pe fotografie.

Pe ecran a apărut intrarea casei.

Rebecca a coborât dintr-o mașină neagră. Lângă ea se afla Adrian, un bărbat înalt, cu barbă scurtă și o geantă de documente. Au intrat în casă împreună. După douăzeci de minute, Adrian a ieșit ținând o mapă maro.

Apoi imaginea s-a mărit.

Rebecca își scosese telefonul și îi făcea o fotografie unei foi așezate pe masa din hol. Pe aceeași foaie se vedea semnătura mea.

— Opriți, am spus.

Richard a înghețat cadrul.

— Asta este dovada că documentul a fost pregătit în casa dumneavoastră. Nu dovedește încă cine a falsificat semnătura, dar arată că Rebecca știa despre împrumut.

— Mai există ceva, am spus. Mesajul.

I-am trimis avocatului conversația integrală. Nu doar textul trimis din greșeală, ci și mesajele care au urmat. Richard le-a citit încet, cu maxilarul încordat.

Într-un mesaj, Rebecca îi scria lui Adrian: „După nuntă, casa va fi mult mai ușor de vândut. Andrei nu va bănui nimic dacă îi spun că banii sunt pentru renovare.”

În altul, Adrian răspundea: „Trebuie să-l scoatem din ecuație înainte să semneze ceva.”

Mihai a făcut un pas spre masă.

— A vrut să te lase fără locuință.

— Și fără să știu.

Richard a privit din nou înregistrarea.

— Asta schimbă totul. Nu mai vorbim doar despre o despărțire și despre un cont comun. Vorbim despre tentativă de fraudă.

Telefonul meu a început să sune. Era Rebecca.

Am răspuns pe difuzor.

— Unde ești? a întrebat ea.

— Cu avocatul meu.

A tăcut.

— Andrei, putem rezolva fără poliție.

— Atunci recunoști?

— Nu am vrut să te rănesc.

— Nu te-am întrebat asta.

— Adrian m-a convins. Mi-a spus că am nevoie de bani ca să plec. Eram speriată.

— Și nunta?

Respirația ei s-a auzit tremurat.

— Nu știam ce vreau.

— Dar știai ce semnez eu.

Richard a apăsat un buton și a început să înregistreze convorbirea, după ce mi-a făcut semn să continui.

— Spune-mi cine a completat documentele.

— Adrian.

— Cine a pus semnătura mea?

Tăcere.

— Rebecca.

Cuvântul a căzut în cameră ca un obiect greu.

Mihai și-a dus mâna la gură. Richard a închis ochii o secundă. Eu am rămas nemișcat, privind fotografia de pe masă.

— Ai spus că eu sunt plictisitor, a continuat Rebecca. Ai spus că nu ai ambiție, a spus ea printre lacrimi. Adrian mi-a spus că tu nu vei observa nimic.

— Dar am observat.

— Îmi pare rău.

— Nu pentru că ai fost prinsă.

Ea a început să plângă.

— Nu știu cum să repar asta.

— Nu mai poți.

Richard mi-a făcut semn să închei. Înainte să închid, Rebecca a șoptit:

— Adrian va veni după tine. Are prieteni peste tot. O să spună că ai furat bani și ai abandonat casa.

Apelul s-a terminat.

Trei minute mai târziu, telefonul lui Richard a sunat. A ascultat fără să vorbească, apoi s-a ridicat brusc.

— Poliția a primit o plângere împotriva dumneavoastră.

— Pentru ce?

Richard s-a uitat la mine.

— Rebecca spune că ai golit casa, ai luat bunuri comune și ai amenințat-o.

Pe ecran apăru un mesaj nou, trimis de Adrian: „Dacă nu te întorci până mâine, vei regreta.”

Richard a citit mesajul, apoi a privit către înregistrarea încă deschisă.

— Nu mai pleci nicăieri singur, Andrei. Pentru că acum începe partea în care ei vor încerca să transforme victima în vinovat…