PARTEA 4 — Logodnica mea mi-a trimis din greșeală un mesaj care nu era pentru mine, iar când am răspuns, zâmbetul ei a dispărut

PARTEA 4

Richard a sunat imediat la poliție și a cerut să fie consemnată convorbirea cu Rebecca.

Apoi a sunat la bancă.

Mihai a închis jaluzelele și a verificat de două ori încuietoarea de la ușa din spate. Oana mi-a pus în față un pahar cu apă, dar mâna mea tremura atât de tare încât apa s-a vărsat pe masă.

— Respiră, mi-a spus ea.

— Au încercat să mă facă să par hoț.

— Nu ești hoț.

— Știu. Dar pentru o clipă mi-a fost frică să nu mă creadă cineva.

Richard a rămas calm.

— Frica lor este că pierd controlul. Asta nu înseamnă că îl vor recâștiga.

La ora unsprezece noaptea, avocatul Rebeccăi l-a sunat pe Richard. Era un bărbat pe nume Sorin Mureșan. Vocea lui suna obosită.

— Clienta mea susține că domnul Andrei a luat obiecte care îi aparțin.

— Ce obiecte?

— Haine, aparatură și documente.

— Hainele și laptopul sunt ale lui. Documentele sunt ale amândurora. Iar aparatura este trecută pe facturile lui.

— Se poate găsi o soluție amiabilă.

Richard a tăcut câteva secunde.

— Domnule Mureșan, tocmai am primit o înregistrare în care clienta dumneavoastră recunoaște falsificarea unei semnături.

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

— Nu știu despre ce vorbiți.

— Veți ști mâine dimineață. Și vă recomand să nu mai trimiteți amenințări prin intermediul clientei dumneavoastră.

— Eu nu am amenințat pe nimeni.

— Tocmai de aceea vă spun să vă retrageți din acest caz dacă nu intenționați să depuneți mărturie despre ce știți.

Sorin a închis primul.

A doua zi, la ora opt, poliția m-a chemat pentru declarație. Nu am fost încătușat, nu am fost tratat ca un suspect, dar fiecare pas pe holul secției îmi suna în cap ca o acuzație.

Rebecca era deja acolo.

Purta o bluză albă și își ținea mâinile în poală. Când m-a văzut, s-a ridicat.

— Andrei, te rog.

— Nu aici.

— Nu am vrut să ajungem în punctul ăsta.

— Tu ai ales punctul ăsta când ai depus plângerea.

Un polițist ne-a cerut să intrăm în camere separate.

În sala mică de audiere, Richard a așezat pe masă mesajele, extrasul bancar, înregistrarea de la intrare și copia documentului cu semnătura falsă.

— Aveți grijă, mi-a spus. Nu încercați să o convingeți. Spuneți doar adevărul.

Rebecca a negat totul la început.

Apoi polițistul a pus înregistrarea video pe ecran.

Adrian apărea intrând în casa noastră cu mapa în mână.

Rebecca își auzea propria voce în fundal, spunând: „Dacă semnează, banii ajung la noi înainte să observe.”

Ea a început să plângă.

— Nu știam că se înregistrează.

Polițistul a oprit filmarea.

— Dar știați ce faceți?

Rebecca a privit podeaua.

— Da.

Cuvântul acela a fost mai greu decât orice insultă.

Mai târziu, am fost dusă? Nu. Rebecca a fost chemată înapoi pentru declarații suplimentare, iar Adrian a fost găsit la biroul firmei sale în aceeași după-amiază. Nu a încercat să fugă. A pretins că totul fusese o neînțelegere.

Nu l-am văzut în acea zi.

L-am văzut o săptămână mai târziu, într-o sală de audiere, când a fost pusă înregistrarea.

Vocea lui a umplut încăperea.

— Andrei nu va observa nimic. E prea comod ca să verifice.

Adrian stătea la masa din fața mea. La început privea drept înainte. Apoi audea aceleași cuvinte pe care le spusese el însuși și își pleca încet capul.

— Nu-mi amintesc să fi spus asta, a murmurat.

— Ați spus-o dumneavoastră, i-a răspuns anchetatorul.

— Era o discuție privată.

Richard s-a ridicat.

— Faptul că a fost privată nu o face mai puțin adevărată.

Rebecca plângea în spatele lui.

— Adrian, spune-le că nu a fost ideea mea.

El s-a întors spre ea.

— Tu mi-ai trimis actele.

— Tu mi-ai spus să fac asta.

— Tu voiai banii.

— Tu voiai casa.

Pentru prima dată, i-am văzut fără măști. Nu erau îndrăgostiți. Erau doi oameni care se agățau unul de celălalt doar ca să nu cadă singuri.

Casa a fost scoasă oficial la vânzare după ce banca a confirmat că împrumutul nu fusese aprobat. Am recuperat partea mea din avans și economiile din contul comun. Banii retrași de Rebecca au fost returnați, iar plângerea împotriva mea a fost retrasă după ce anchetatorii au constatat că toate bunurile luate erau ale mele sau fuseseră cumpărate împreună.

Investigația pentru fals și fraudă a continuat. Nu am cerut pedeapsa cea mai aspră. Nu am cerut răzbunare.

Am cerut doar să nu mai fiu obligat să le repar viețile.

Rebecca a încercat să mă sune în fiecare seară, timp de două săptămâni.

Uneori nu spunea nimic.

Uneori plângea.

O dată mi-a spus:

— Dacă mă mai iubești, nu mă lăsa singură în asta.

Am închis ochii.

— Tocmai pentru că te-am iubit, am făcut asta prea mult timp.

Apoi am blocat numărul.

Când am mers ultima dată la casă, era goală. Pereții din dormitor păstrau dreptunghiurile mai deschise lăsate de fotografii. În dulap rămăsese un singur umeraș de lemn. Pe raftul din hol am găsit fotografia de la munte, cu colțul îndoit.

Brelocul în formă de casă era încă prins de vechea cheie.

L-am desprins și l-am ținut în palmă.

În ziua în care plecasem, îl luasem ca pe o amintire a unei vieți care dispăruse. Acum nu mai semăna cu o casă a noastră. Semăna cu o ușă pe care o puteam închide.

După trei luni, m-am mutat într-un apartament mic din Brașov. Avea o fereastră spre munți și o bucătărie atât de îngustă încât abia încăpeau două persoane. Mi-a plăcut din prima clipă.

M-am întors la serviciu cu pași mici. Am acceptat un proiect nou, apoi încă unul. Am început să merg pe jos dimineața, fără să-mi verific telefonul la fiecare două minute. Sâmbăta cumpăram pâine de la aceeași brutărie, iar doamna de acolo îmi știa deja comanda.

Mihai venea cu Oana la două săptămâni. Într-o duminică, nepotul meu, Luca, a desenat cu creioane colorate pe masa din sufragerie.

— Ce ai desenat? l-am întrebat.

— O casă.

— Și cine locuiește în ea?

— Tu. Dar are geamuri mari, ca să vezi când vine cineva bun.

Am zâmbit pentru prima dată fără să mă forțez.

În noiembrie a venit prima ninsoare. Luca mi-a trimis o fotografie cu un om de zăpadă strâmb, iar eu am râs singur în bucătărie. Pe frigider am prins desenul cu un magnet în formă de munte.

Într-o seară, după aproape șase luni, am primit un mesaj de la un număr necunoscut.

„M-am schimbat. Am vândut mașina și am început consilierea. Nu vreau bani. Nu vreau casa. Vreau doar să vorbim cinci minute. Te rog.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns:

„Îți doresc să-ți fie bine. Dar nu mai vreau să mă întorc la omul care eram lângă tine.”

Am șters conversația.

Nu pentru că nu mă mai durea.

Ci pentru că durerea nu mai conducea mașina.

În noaptea aceea am pus cheia veche într-un sertar. Brelocul din lemn a rămas pe birou, lângă o fotografie nouă: Mihai, Oana, Luca și eu, sub ninsoare.

Casa aceea se terminase.

Eu nu.