PARTEA 4 — Logodnica lui m-a dat afară din conac împreună cu fiica mea, dar când el a coborât scările, zâmbetul ei a dispărut

PARTEA 4

Numele era Luca Moretti.

Alessandro a recitit fraza de trei ori.

— Nu am avut un frate, a spus el.

Femeia de la telefon a răspuns cu o voce tremurată:

— Ai avut. Iar tatăl tău a făcut totul ca să nu afli.

În aceeași noapte, casa Moretti s-a umplut de telefoane.

Avocații sunau din New York. Oamenii lui Vincent Romano încercau să intre pe proprietate. Bătrânul notar al familiei refuza să vină fără protecție, iar Matteo primea mesaje din zece numere diferite.

Isabella nu mai plângea.

Stătea în salon, sub privirea a doi oameni de pază, și încerca să-l sune pe tatăl ei. De fiecare dată, apelul se închidea după primul sunet.

— Alessandro, trebuie să vorbim, a spus ea.

El a rămas în pragul biroului, cu Lily adormită în brațe.

— Nu avem ce vorbi.

— Dacă pleci la depozit, oamenii tatălui meu te vor ucide.

— Atunci de ce pari atât de speriată că voi ajunge acolo?

Isabella a strâns telefonul.

— Nu știu despre ce vorbești.

— Știi despre Luca.

Pentru prima dată, ochii ei au fugit spre Matteo.

A fost suficient.

Alessandro a zâmbit fără bucurie.

— Puneți-o într-o cameră separată. Nimeni nu o lasă să telefoneze.

— Nu ai dreptul!

— Am toate drepturile pe care mi le-ai lăsat după ce ai crezut că nu voi afla.

Eu stăteam în camera de oaspeți, cu Lily lângă mine. Îi schimbasem bluza, dar ea încă ținea nasturele auriu între degete. Îl găsise în hol și nu voia să-i dea drumul nici când adormea.

Alessandro a intrat încet.

— Plec la depozit.

— Nu te duce singur.

— Nu voi fi singur. Bruno vine cu mine, iar Matteo va aduce poliția.

— Și dacă e o capcană?

El s-a așezat pe marginea patului.

— Atunci vreau să știu adevărul înainte să mă prindă.

— Ai aflat deja destul pentru o singură zi.

Alessandro a privit-o pe Lily.

— Nu. Am aflat cât de mult mi-a fost furată viața.

La depozit, femeia se numea Teresa Bellini. Avea șaptezeci și doi de ani, un palton ud și o cicatrice sub bărbie. A adus cu ea o cutie din lemn, legată cu sfoară.

Înăuntru se aflau scrisori de la Elena către sora ei.

Una dintre ele era datată cu două săptămâni înainte de accident.

„Dacă mi se întâmplă ceva, ai grijă de Luca. Salvatore nu-l va lăsa să existe. Spune-i lui Alessandro când va fi destul de mare să înțeleagă.”

Alessandro a ținut scrisoarea cu ambele mâini.

— De ce ai tăcut atâția ani?

Teresa a început să plângă.

— Salvatore mi-a spus că Luca murise. Când am aflat adevărul, el murise deja. Apoi m-au urmărit oamenii lui Vincent. Am așteptat până când am găsit curaj.

— Unde este Luca?

— Într-un sat de lângă Napoli. Nu știe cine este.

Alessandro a închis ochii.

În aceeași clipă, a primit un mesaj de la avocatul său. Isabella încercase să transfere acțiunile companiei către tatăl ei cu două zile înainte de nuntă.

Nu era doar o logodnică furioasă.

Era o operațiune pregătită din timp.

Când s-a întors la conac, avocatul îl aștepta în hol.

— Am depus deja documentele pentru anularea acordului și pentru plângerea împotriva lui Matteo, a spus el. Dar nu pot rămâne avocatul dumneavoastră dacă decideți să răspundeți prin violență.

— Nu voi răspunde prin violență.

— Atunci voi rămâne.

Isabella a fost adusă în birou. Avea aceeași rochie albă, dar acum era mototolită, iar machiajul îi dispăruse de sub ochi.

Pe masă se afla aparatul cu înregistrarea.

Alessandro l-a pornit.

Vocea ei s-a auzit din nou:

„Șterge tot ce vine de la Rosa. Dacă Alessandro află de copil înainte de nuntă, acordul dintre familii se termină.”

Isabella a tresărit.

— Oprește-l.

Alessandro nu a oprit nimic.

Înregistrarea continua.

„Spui că ea a dispărut. Spui că a cerut bani.”

În salonul gol, Isabella și-a auzit propriile cuvinte până la capăt. Apoi a început să respire greu.

— Eu am spus asta? a șoptit.

— Da, a spus Alessandro. Tu.

— Eram speriată.

— Ai avut șase luni să te oprești.

— Tatăl meu m-a obligat.

— Dar tu ai ales să dai ordine.

Ea s-a ridicat brusc.

— M-ai fi părăsit pentru ea?

— Nu m-ai avut niciodată.

A fost cea mai crudă frază pe care îl auzisem spunând-o, dar nu era spusă cu furie. Era doar adevărul, gol și definitiv.

Câteva zile mai târziu, Matteo a semnat o declarație completă. A recunoscut că interceptase mesajele mele, că primise bani de la Isabella și că știa despre acordul secret dintre familia Romano și tatăl lui Alessandro.

Isabella a fost pusă sub control judiciar pentru fals, șantaj și acces ilegal la comunicații.

Vincent Romano a părăsit țara înainte de a fi audiat, dar conturile lui au fost înghețate.

Alessandro nu a sărbătorit nimic.

În dimineața în care poliția a venit să o ia pe Isabella, el a stat lângă fereastră. Când ea a trecut pe lângă mine, s-a oprit.

— Ai câștigat, a spus.

— Nu am vrut să câștig împotriva ta.

— Atunci ce ai vrut?

M-am uitat spre Lily, care desena pe covor.

— Să nu mai trebuiască să mă rog pentru adevăr.

Isabella a vrut să spună ceva, dar nu a mai găsit cuvintele.

A plecat.

După aceea, am intrat în camera în care locuisem patru ani, lângă bucătărie. Pătura lui Lily era pliată pe pat. Iepurele Bun stătea cu o ureche îndoită. Pe podea rămăsese o singură șosetă cu rățuște galbene.

Am ridicat-o și am ținut-o la piept.

Nu mai era camera noastră.

Dar nici nu mai era o ascunzătoare.

Alessandro mi-a oferit o casă mică lângă râu. Am refuzat-o la început. Nu voiam să trec dintr-o dependență în alta.

— Atunci cumpărăm împreună o casă, a spus el. Nu ca să-ți plătesc ceva. Ca să construim ceva pentru Lily.

Am acceptat după o săptămână.

Trei luni mai târziu, am închiriat un spațiu pe o stradă liniștită din Brooklyn și am deschis florăria la care visam în noaptea când îl cunoscusem pe Alessandro.

Am vopsit ușa verde pal.

În fiecare dimineață, mirosea a eucalipt, pământ umed și cafea.

Lily avea acum trei ani și jumătate și îi plăcea să deseneze pe cutiile de carton. Într-un desen, eram eu, ea și Alessandro. Ne ținea pe amândoi de mână. Deasupra noastră desenase un soare uriaș, cu opt raze.

Alessandro venea des, dar nu încerca să-mi ia locul în viața ei. Învăța să fie tată prin lucruri mici: îi lega șireturile, îi citea aceeași poveste de trei ori și nu mai pleca atunci când ea îi cerea încă un capitol.

Într-o seară de noiembrie, a venit prima zăpadă.

Lily a apăsat nasul pe vitrină.

— Tati, uite! Cerul face flori!

Alessandro a râs.

— Are dreptate.

Eu pregăteam un buchet de lalele când telefonul meu a vibrat.

Era un mesaj de la Isabella.

„M-am întors în oraș. Te rog, lasă-mă să vorbesc cu Alessandro. Am pierdut totul.”

Am citit mesajul o singură dată.

Apoi l-am șters.

Câteva minute mai târziu, a venit altul.

„Spune-i că îmi pare rău. Încă îl iubesc.”

Am închis telefonul.

Alessandro m-a privit.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic care să mai fie al nostru.

El a înțeles. Nu m-a întrebat detalii.

— Vrei să plecăm?

M-am uitat la Lily, care încerca să prindă fulgii printre degetele mănușilor.

— Nu. Vreau să rămânem.

Am rămas.

În primăvară, am primit o scrisoare din Italia. Luca trăia. Nu voia încă să-l întâlnească pe Alessandro, dar acceptase să vorbească. Pentru prima dată, Alessandro nu a încercat să forțeze nimic.

A trimis doar o fotografie cu Lily, desenând soarele cu opt raze.

Sub imagine a scris: „Când vei fi pregătit, voi fi aici.”

Apoi a așteptat.

La un an după ziua în care Isabella ne alungase din hol, am găsit nasturele auriu într-un sertar al florăriei. Lily îl pusese acolo împreună cu trei pietricele și o frunză uscată.

L-am prins într-o ramă mică, lângă prima fotografie a familiei noastre.

Alessandro a intrat exact atunci cu două pahare de ciocolată caldă.

— De ce l-ai păstrat?

Am atins sticla ramei.

— Pentru că, într-o zi, Lily a vrut să ofere ceva frumos unei femei care nu știa să primească.

— Și acum?

M-am uitat la fiica mea, care dansa printre gălețile cu flori.

— Acum știe cui să ofere.

Afară ningea din nou.

Nasturele auriu prindea lumina vitrinei și o trimitea pe podea ca pe o stea mică.

De data aceasta, nimeni nu ne mai putea alunga.