Logodnica lui m-a dat afară din conac împreună cu fiica mea, dar când el a coborât scările, zâmbetul ei a dispărut

— Ieși din casa mea! Tu și odrasla ta murdară!

Isabella Romano a urlat atât de tare, încât ceașca de porțelan din mâna majordomului a început să tremure.

Eu stăteam în genunchi pe marmura rece, cu Lily strânsă la piept. Fiica mea avea trei ani, șosete albe cu rățuște galbene și o mână încleștată în jurul unui nasture auriu pe care îl găsise lângă scară. Nu plângea. Doar se uita la Isabella cu ochii ei mari și întunecați, fără să înțeleagă de ce femeia aceea se transformase într-un monstru.

— Doamnă Romano, vă rog… am spus eu.

— Să nu-mi mai spui așa! Ai lucrat aici patru ani și ai uitat cine ești?

În spatele meu, bucătăreasa își apăsa degetele pe șorț. Majordomul Bruno ținea tava de argint lipită de piept, iar pe suprafața ei se reflecta o pată mică de lumină, ca un ochi care ne privea.

Eu știam cine eram. Rosa Mendes. Femeia care intra în conac la șase și patruzeci și cinci dimineața, spăla podelele, călca lenjeria și își ascundea copilul în bucătăria din spate, lângă o pătură pliată și un iepure de pluș cu urechile îndoite.

Dar nu eram pregătită să fiu umilită în fața întregii case.

— Lily nu a făcut nimic, am spus.

— Tocmai asta e problema! Nu are ce căuta aici. Este copilul unei servitoare.

Lily și-a deschis palma și i-a întins nasturele.

— Frumos, a șoptit ea.

Pentru o clipă, Isabella s-a uitat la obiect. Pe suprafața lui era gravată o floare cu opt petale. Îl găsisem cu patru ani în urmă într-o cutie cu lucrurile lui Alessandro, după ce el îmi spusese că butonul aparținuse mamei sale. Îl păstrasem fără să știu de ce. În dimineața aceea, Lily îl găsise lângă consola de la scară și crezuse că era o mică stea.

Isabella nu l-a atins.

— Nu mă interesează ce găsește copilul tău pe jos. Du-o și pleacă.

— Nu plec nicăieri, am spus, deși genunchii îmi tremurau. Domnul Moretti a spus că pot rămâne.

Isabella a râs scurt.

— Alessandro nu știe nici măcar că exiști.

Cuvintele ei au durut mai tare decât țipătul. Pentru că, într-un fel, erau adevărate. Alessandro Moretti trecea pe lângă mine de patru ani, îmi făcea un semn politicos din cap și dispărea pe coridoare, fără să știe că fetița cu ochii mamei lui era sânge din sângele lui.

Eu încercasem să-i spun.

De trei ori îl sunasem. De șapte ori îi trimisesem mesaje. Nu primisem niciun răspuns. După aceea, nu mai avusesem curaj să insist. În conacul Moretti, oamenii ca mine nu băteau la ușa biroului unui om ca Alessandro.

Isabella a făcut un pas spre mine.

— Dacă nu ieși în cinci minute, chem paza.

— Paza nu mă va scoate, a spus Bruno, cu voce joasă.

Ea s-a întors spre el.

— Ți-ai pierdut mințile, bătrâne?

În clipa aceea, s-a auzit primul pas de pe scara mare.

Apoi al doilea.

Am ridicat privirea și am simțit cum aerul îmi rămâne blocat în piept. Alessandro stătea deasupra noastră, într-o cămașă întunecată, cu mâna strânsă pe balustrada de nuc. Nu știam de cât timp ne asculta.

Privirea lui s-a oprit asupra lui Lily.

Apoi asupra nasturelui din palma ei.

A coborât încet, fără să spună nimic. Când a ajuns la ultimul treaptă, s-a apropiat de copilul meu și s-a lăsat pe un genunchi.

— Dă-mi-l, micuțo, a spus.

Lily s-a lipit de mine.

— Nu-i face rău, am șoptit.

Alessandro și-a ridicat ochii spre mine.

— Rosa, de ce i-aș face rău?

Nu am știut ce să răspund.

El a întins mâna și a luat nasturele de pe podea, apoi i l-a pus din nou lui Lily în palmă. Degetele ei mici s-au închis peste ale lui.

Fața lui s-a schimbat.

Nu era furie. Era recunoaștere.

— Isabella, a spus el fără să se ridice, repetă exact ce i-ai spus.

Ea a pălit.

— Alessandro, nu este ceea ce crezi.

— Repetă.

Isabella și-a strâns halatul de mătase la gât.

— Eu doar încercam să protejez casa.

Alessandro s-a ridicat. În liniștea aceea, ceasul de pe perete a bătut ora șapte.

El s-a uitat din nou la mine, apoi la copil.

— Rosa, vino cu Lily în biroul meu. Acum.

Am făcut un pas, dar Isabella mi-a prins brațul.

— Nu ai voie să intri acolo.

Alessandro a privit mâna ei de pe pielea mea.

— Ia mâna de pe ea.

Isabella a ascultat.

Bruno a închis ușile salonului, iar Alessandro ne-a condus spre biroul de la etaj. Pe masa grea de nuc se afla o mapă neagră, sigilată cu ceară roșie. Nu o mai văzusem niciodată.

Alessandro a încuiat ușa.

Apoi s-a întors spre mine.

— Spune-mi de ce ai încercat să mă contactezi acum patru ani.

Mi-au amorțit degetele.

— Pentru că Lily este fiica ta.

Înainte ca el să poată răspunde, cineva a bătut violent în ușă. Alessandro a făcut un pas spre mapă, iar mâna lui s-a întins către sigiliu…

PARTEA 2

Degetele lui Alessandro s-au oprit la câțiva centimetri de sigiliul roșu.

Lily stătea pe covor, lângă fotoliul de piele, și își mișca nasturele auriu în lumina lămpii. Eu nu-mi puteam lua ochii de la ușă. Cineva bătea din nou, de data aceasta cu nerăbdare.

— Cine este? a întrebat Alessandro.

— Eu, domnule. Matteo. Trebuie să vorbim imediat.

Matteo Rinaldi era șeful securității. Îl știam de când venisem la conac. Fusese mereu politicos, dar niciodată cald. Purta un ceas cu curea metalică și ținea telefonul lui Alessandro în timpul întâlnirilor, când nimeni nu avea voie să-l deranjeze.

Alessandro s-a uitat la mine.

— Rămâi aici.

— Nu, am spus. Dacă secretul acesta mă privește, vreau să-l aud.

Privirea lui s-a înmuiat pentru o clipă.

— Atunci stai lângă copil.

A descuiat ușa.

Matteo a intrat și a închis-o în urma lui. Când m-a văzut, și-a pierdut pentru o secundă expresia calmă. Apoi a privit spre mapă.

— Domnule, am primit un mesaj de la Chicago. Vincent Romano a trimis oameni spre conac.

— De ce?

— Nu știu. Dar Isabella a părăsit camera ei acum trei minute și nu răspunde.

Alessandro a scos telefonul din buzunar.

— De ce ai spus că trebuie să vorbim?

Matteo și-a atins ceasul metalic.

— Pentru că cineva a intrat în arhiva familiei.

În acel moment, ușa s-a deschis fără să fie anunțată. Isabella a apărut în prag, cu fața albă și cu un dosar sub braț.

— Alessandro, trebuie să plecăm.

— Tu nu pleci nicăieri.

— Tatăl meu nu va accepta să fiu tratată ca o infractoare pentru o ceartă cu o servitoare.

— Nu mai folosi cuvântul acesta despre Rosa.

Isabella a râs, dar râsul ei era subțire și tremurat.

— De când îți pasă de ea?

— De când mi-am dat seama că poate mi-a spus adevărul.

Ea s-a uitat la mine.

— Adevărul? Această femeie a venit aici ca să te prindă în capcană. A apărut însărcinată, fără bani, și a încercat să-ți distrugă viața.

— Nu am venit pentru bani, am spus.

— Atunci pentru ce?

Am simțit că mi se strânge gâtul.

— Pentru că Lily merita să-și cunoască tatăl.

Alessandro a închis ochii o clipă. Când i-a deschis, nu mai era nici urmă de blândețe în ei.

— Matteo, adu registrul apelurilor mele din luna martie, acum patru ani.

Matteo a rămas nemișcat.

— Domnule…

— Acum.

Matteo a ieșit. Eu m-am apropiat de Lily și i-am îndreptat șoseta cu rățuște. Era un gest mic, dar mâinile mele aveau nevoie să facă ceva.

— Tu ai fost aici în noaptea aceea? m-a întrebat Alessandro.

— Nu în conac. Te-am cunoscut la o gală de la hotelul Plaza. Mi-ai spus că te cheamă Alex.

El a privit spre fereastra înaltă.

— Îmi amintesc.

Și eu îmi aminteam. Coridorul îngust din spatele sălii de bal, mirosul de pâine caldă și detergent, felul în care el își slăbise cravata ca un om care nu mai putea respira. Vorbiserăm aproape două ore. După aceea ne întâlniserăm de încă trei ori.

— Mi-ai spus că nu vrei să fii ca tatăl tău, am continuat.

— Și tu mi-ai spus că vrei să deschizi o florărie.

— Voiai să-mi vezi proiectul.

— Voiai să mi-l arăți.

— Am încercat să te contactez când am aflat că sunt însărcinată.

Alessandro s-a întors spre mine.

— De ce nu ai venit personal?

— Pentru că mi s-a spus că nu vrei să mă vezi. Matteo mi-a spus că ai plecat din țară. Apoi mi-a spus că mi-ai cerut să nu te mai caut.

Chipul lui Alessandro a devenit nemișcat.

— Matteo nu mi-a spus niciodată asta.

Isabella a făcut un pas înapoi.

— Nu poți crede povestea ei.

— Atunci de ce ești speriată?

— Nu sunt.

— Ești.

Bruno a intrat cu un dosar gros. În spatele lui venea Matteo, ținând o cutie de metal.

— Am găsit asta în camera de arhivă, a spus Bruno.

Alessandro a desfăcut cutia. Înăuntru se aflau copii ale mesajelor mele, printate pe hârtie subțire. Fiecare avea data, ora și numărul lui Alessandro. Pe toate era scris cu cerneală neagră: „Șters la cererea destinatarului”.

Mi s-au înmuiat genunchii.

— Sunt mesajele mele, am spus.

Alessandro a luat prima foaie.

„Alex, sunt Rosa. Copilul s-a născut. Are ochii tăi.”

A doua.

„Te rog, răspunde-mi. Nu vreau nimic de la tine. Vreau doar să știi.”

El și-a ridicat privirea către Matteo.

— Cine le-a șters?

Matteo nu a răspuns.

Isabella a început să plângă, dar lacrimile nu-i schimbau fața.

— Alessandro, ascultă-mă. Tatăl meu mi-a spus că femeia aceasta este o mincinoasă.

— Nu te-am întrebat ce ți-a spus tatăl tău.

— Dacă deschizi mapa, distrugi pacea dintre familii.

— Poate că pacea aceasta a fost construită peste viața mea.

Alessandro a rupt sigiliul. Înăuntru se afla un singur plic, prins cu o agrafă de alamă. Pe el era scris numele lui, cu scrisul tatălui său.

— Ce este? am întrebat.

El nu a răspuns. A desfăcut plicul și a scos o fotografie veche, împreună cu un document îngălbenit.

În fotografie era Elena Moretti, mama lui Alessandro, ținând în brațe un bebeluș. Pe spatele fotografiei se afla o frază: „Copilul nu a murit în noaptea accidentului.”

Alessandro a încremenit.

— Ce înseamnă asta? a șoptit.

Atunci telefonul din buzunarul lui a început să sune. Pe ecran apărea un număr necunoscut. Alessandro a răspuns.

O voce de bărbat a spus doar atât:

— Dacă vrei să afli cine a fost luat din mașina mamei tale, vino singur la depozitul de pe râu înainte de miezul nopții…

PARTEA 3

— Cine ești? a întrebat Alessandro.

La celălalt capăt s-a auzit un zgomot de apă și apoi un râs stins.

— Întreabă-l pe tatăl tău. Dacă mai poți.

Apelul s-a închis.

Alessandro a rămas cu telefonul la ureche. Eu l-am văzut cum își schimbă expresia, ca și cum tocmai ar fi primit o lovitură pe care nu voia să o arate.

— Ce a spus? am întrebat.

El a lăsat telefonul jos.

— Că mama mea a avut un copil despre care familia a spus că a murit.

Isabella s-a sprijinit de marginea biroului.

— Alessandro, nu asculta nebuniile astea.

— Taci.

— Tatăl tău era bolnav. Documentele lui nu au valoare.

— Atunci de ce știi despre ele?

Ea nu a răspuns.

Bruno s-a apropiat de fereastră și a tras perdeaua. Jos, prin ploaia subțire, se vedeau două mașini negre la poarta conacului.

— Au venit oamenii lui Vincent, a spus el.

Alessandro a luat documentul de pe birou și l-a întors spre lampă. Era o declarație semnată de un medic din Napoli, datată în noaptea accidentului. Elena supraviețuise impactului câteva minute, dar copilul fusese scos din mașină înainte să ajungă ambulanța.

— De ce ar fi ascuns tata un copil? am întrebat.

— Pentru că mama mea voia să fugă de el, a spus Alessandro. Sau pentru că acel copil îi amenința moștenirea.

Isabella a făcut un pas spre ușă.

— Eu nu am nimic de-a face cu asta.

— Nu pleci, a spus Alessandro.

— Nu mă poți ține aici.

— Ba pot.

Matteo a rămas lângă perete, cu mâinile în buzunare. Alessandro l-a observat.

— Tu știai despre mesaje?

Matteo și-a plecat capul.

— Am primit ordine să le șterg.

— De la cine?

— De la Isabella.

Isabella a țipat:

— Minte!

— Am înregistrarea, a spus Matteo.

A scos un mic aparat negru din buzunarul hainei și l-a pus pe birou. Vocea Isabellei s-a auzit limpede, rece, fără urmă de panică:

„Șterge tot ce vine de la Rosa. Dacă Alessandro află de copil înainte de nuntă, acordul dintre familii se termină.”

Apoi vocea lui Matteo:

„Și dacă mă întreabă?”

„Spui că ea a dispărut. Spui că a cerut bani.”

Înregistrarea s-a oprit.

Nimeni nu s-a mișcat.

Eu am simțit cum mi se rupe ceva înăuntru. Nu pentru Isabella. Pentru toți anii în care mă întrebasem ce greșisem, de ce Alessandro nu răspunsese, de ce îmi purtasem singură frica.

Alessandro s-a întors spre mine.

— Rosa, vreau să facem testul acum.

— Nu trebuie să demonstrez nimic pentru tine.

— Știu. Trebuie să demonstrez pentru Lily și pentru mine.

Am privit copilul. Lily stătea lângă fotoliu și strângea nasturele auriu.

— Bine, am spus.

La ora nouă seara, medicul familiei a venit într-o cameră mică de la parter. Ploaia lovea geamurile, iar becul de deasupra mesei pâlpâia la fiecare tunet.

Lily a început să plângă atunci când medicul i-a atins obrazul cu un tampon steril.

— Sunt aici, i-am spus, ținând-o de mână.

Alessandro stătea lângă noi. Când copilul a plâns, el a tresărit ca și cum durerea ei i-ar fi trecut direct prin piele.

Două ore mai târziu, medicul a revenit cu rezultatul preliminar. În mână ținea un dosar alb, fără niciun semn.

— Domnule Moretti, testul arată o probabilitate de paternitate de 99,99 la sută.

Alessandro a închis ochii.

Lily a întins mâna spre el.

— Tati?

Cuvântul a plutit în cameră.

Alessandro s-a lăsat pe genunchi și i-a prins mâna.

— Da, micuțo. Sunt tati.

Eu mi-am dus palma la gură. Patru ani de teamă au ieșit din mine într-un singur suspin.

Isabella, care fusese păzită în hol, a început să lovească în ușă.

— Alessandro! Nu poți să faci asta! Tatăl meu va porni un război!

El s-a ridicat și a deschis ușa.

— Războiul a început când ai furat mesajele mamei copilului meu.

— Te iubesc!

— Nu ai iubit decât poziția mea.

Fața ei s-a strâmbat.

— Dacă mă distrugi, distrug tot ce este al tău.

— Nu mai ai nimic al meu.

În clipa aceea, telefonul lui Matteo a vibrat. A citit mesajul și a devenit palid.

— Domnule, au găsit ceva în vechiul depozit al familiei.

— Ce?

Matteo a ridicat ochii.

— O femeie în vârstă. Spune că este sora mamei dumneavoastră și că știe unde a fost dus copilul după accident.

Alessandro s-a uitat la Lily, apoi la documentul de pe masă.

Înainte să poată vorbi, femeia de la celălalt capăt al telefonului a trimis o fotografie.

În imagine se afla Elena Moretti, cu câteva săptămâni înainte de accident, ținând un bebeluș în brațe. Pe marginea fotografiei era scris un singur nume: Alessandro.

Dar copilul din fotografia aceea nu era el.

Iar în spatele fotografiei se afla un al doilea nume, pe care Alessandro îl citea acum pentru prima dată…