Soțul meu m-a împins în prăpastie pentru cincizeci de milioane, dar când a venit la înmormântare, zâmbetul i-a dispărut

Soțul meu a stat la marginea prăpastiei și a privit cum dispăream sub zăpadă, apoi i-a spus amantei că bebelușul meu nu va supraviețui nici măcar o oră.

— Victor, oprește-te! Sunt însărcinată în nouă luni! am strigat, cu mâna lipită de burta care se mișca dureros.

Era ora șapte seara, iar muntele de lângă Aspen dispărea sub o furtună albă. Farurile mașinii noastre pâlpâiau în spatele lui, reflectate în gheața de pe drum. La gât purtam eșarfa tricotată de mama mea, galbenă, cu un mic clopoțel de aramă cusut la capăt. O auzeam sunând de fiecare dată când mă mișcam. Era singurul lucru care mă mai lega de ea.

Victor nu mai părea bărbatul cu care mă căsătorisem.

— Nu mai țipa, Elena, a spus el. Oricum, nimeni nu te va auzi.

— De ce m-ai adus aici?

Serena stătea câțiva pași mai în spate, îmbrăcată într-o haină albă, impecabilă. Zăpada îi prinsese genele, dar ea zâmbea. Cu trei săptămâni înainte, îmi ținuse mâna la controlul medical și îmi spusese că abia așteaptă să-mi boteze copilul.

— Spune-i, Victor, a murmurat ea. Spune-i că s-a terminat.

Am simțit cum mi se răcește sângele.

Victor și-a scos mănușile negre și le-a îndesat în buzunar.

— Compania de asigurări a aprobat despăgubirea, a spus. Cincizeci de milioane. Dacă dispari într-un accident, banii intră în cont în câteva zile.

— Ești nebun.

— Nu. Sunt atent.

Am făcut un pas înapoi. Sub călcâiul meu, gheața a trosnit ca un os. Mi-am dus brațul în jurul burții și am încercat să ajung la telefon, dar Victor mi-a prins încheietura.

— Nu-l mai căuta pe tatăl copilului tău, a șoptit Serena. Nu te mai poate salva nimeni.

Atunci am înțeles că nu era doar o ceartă. Era un plan.

— Victor, te rog. Gândește-te la copilul nostru.

El a privit spre burta mea și, pentru o clipă, am sperat că în el mai rămăsese ceva omenesc.

Apoi m-a împins.

Eșarfa galbenă s-a agățat de un colț de stâncă, clopoțelul a sunat o singură dată, iar trupul meu a căzut în gol. Am întins mâna spre el, dar Victor nu s-a mișcat. Zăpada mi-a înghițit țipătul.

M-am izbit de o poliță îngustă de stâncă. Coastele mi-au trosnit, încheietura mi s-a îndoit, iar durerea din abdomen mi-a tăiat respirația. Am încercat să mă ridic, însă piciorul drept nu mă asculta. Gustul sângelui mi-a umplut gura.

Deasupra, Victor s-a apropiat de margine.

— E moartă? a întrebat Serena.

— La cincizeci de milioane, ar fi bine să fie, a răspuns el râzând.

Au plecat.

Timp de aproape două ore am zăcut sub zăpadă, cu palma apăsată peste copil.

— Rămâi cu mine, te rog, am șoptit. Nu pleca.

Când întunericul mi-a acoperit vederea, un vuiet puternic a sfâșiat furtuna. Un elicopter cobora printre nori. Un bărbat a alunecat pe cablu, purtând un palton negru și o insignă metalică în formă de busolă.

S-a prăbușit în genunchi lângă mine.

— Elena?

Mi-a ridicat fața cu mâinile tremurânde. Îl recunoșteam dintr-o fotografie veche găsită printre actele mamei, după moartea ei: Adrian Cross, omul care conducea compania ce îmi asigurase viața.

— Cine sunteți? am întrebat fără glas.

El s-a uitat la eșarfa mea și a încremenit.

— De unde ai clopoțelul acela?

În aceeași clipă, medicii din elicopter m-au urcat pe targă. Unul dintre ei a apăsat aparatul pe burta mea, iar toți au tăcut.

Apoi, în cabina luminată de becuri roșii, s-a auzit o bătaie slabă.

Copilul era viu.

Adrian mi-a strâns mâna.

— Victor a depus deja cererea pentru despăgubire, mi-a spus. A declarat că ai căzut singură.

Am vrut să răspund, dar ușa spitalului s-a deschis, iar o femeie cu o mapă maro a intrat alergând spre noi. Adrian a întins mâna către primul document și, înainte să-l deschidă, a spus…

PARTEA 2

…— Dacă actele sunt ceea ce cred eu, Victor nu a venit aici pentru a cere bani, ci pentru a ascunde ceva mult mai vechi.

Femeia cu mapa se numea Mara Ionescu și era cercetătoare în cadrul companiei lui Adrian. Era ora unsprezece și douăzeci de minute noaptea, iar salonul de urgență mirosea a dezinfectant și metal încins. La încheietura ei atârna o brățară subțire de lemn, care lovea ritmic marginea mapei.

— Ce înseamnă asta? am întrebat.

Adrian a ridicat privirea.

— Cererea de despăgubire a fost depusă cu două zile înainte de accident.

Am simțit că mi se strânge stomacul.

— Cu două zile înainte? Dar eu eram încă acasă.

— Exact, a spus Mara. Victor a trimis și un certificat medical care pretinde că aveai o sarcină cu risc și că te aflai într-o stare psihică instabilă.

— Este fals. Medicul meu nu ar fi scris așa ceva.

Adrian a închis mapa.

— Atunci trebuie să aflăm cine a semnat.

La două dimineața, în camera de observație, o asistentă mi-a schimbat perfuzia. Fulgii topiți de pe eșarfa mea lăsaseră o pată galbenă pe scaunul de lângă pat. Clopoțelul de aramă era îndoit, dar încă suna când curentul de aer mișca materialul.

Nu reușeam să-mi iau ochii de la el.

— Mama mi l-a legat la gât când eram mică, i-am spus lui Adrian. Mi-a zis că, dacă mă voi rătăci vreodată, ea mă va auzi.

Adrian a devenit palid.

— Mama ta se numea Ana Petrescu?

Am încuviințat.

— De ce îi știți numele?

El s-a întors spre fereastră. Pe sticlă se prelingeau dungi de apă și zăpadă.

— Pentru că am cunoscut-o acum douăzeci și opt de ani.

— Ați iubit-o?

Tăcerea lui a fost mai grea decât orice răspuns.

În dimineața următoare, la ora opt, Victor a venit la spital. Avea ochii roșii, o haină bleumarin și o verighetă strălucitoare pe deget. Serena îl aștepta în mașină, cu motorul pornit.

A intrat în salon zâmbind.

— Elena, slavă cerului că ești bine! Am fost distrus când am crezut că ai murit.

Mi-am ținut respirația ca să nu izbucnesc.

— Ai crezut că am murit?

— Poliția a găsit urme pe munte. A fost un accident îngrozitor.

— Și copilul?

Privirea lui a coborât spre abdomenul meu.

— Îmi pare rău, doctorii au spus că…

— Copilul trăiește, a intervenit Adrian din dreptul ușii.

Zâmbetul lui Victor a dispărut pentru o clipă.

— Cine sunteți?

— Adrian Cross.

Victor a făcut un pas înapoi.

— Nu aveți ce căuta în familia mea.

— Nici dumneavoastră nu mai aveți voie să vă apropiați de ea, a spus Adrian.

Victor a râs forțat.

— Elena, omul acesta profită de starea ta. Nu-l asculta.

— Atunci de ce ai depus cererea înainte să mă aduci pe munte? am întrebat.

Fața lui s-a golit de culoare.

Serena a intrat brusc, trântind ușa.

— Victor, trebuie să plecăm.

— Nu încă.

— Ți-am spus că cineva a văzut elicopterul.

Adrian a scos telefonul și l-a așezat pe masă.

— Nu doar cineva a văzut. Camera de pe cablul de salvare a înregistrat totul.

Victor s-a uitat la telefon ca la o armă.

— Nu aveți dreptul să…

— Am dreptul să văd ce s-a întâmplat cu o femeie asigurată de compania mea, a răspuns Adrian.

Mara a intrat atunci cu o a doua mapă, mai subțire. Nu era cererea de despăgubire. Pe copertă se vedea o ștampilă veche, aproape ștearsă.

— Am găsit documentul în arhiva mamei dumneavoastră, mi-a spus ea.

— Ce document?

Mara s-a uitat la Adrian, apoi la mine.

— Un act semnat înainte să vă nașteți. Iar dacă data este corectă, Elena, omul care te-a salvat nu este doar un director de companie…

Adrian a întins mâna spre mapă, dar telefonul lui a început să sune. Pe ecran apărea numărul clinicii unde urma să se nască fiul meu. El a răspuns, iar după primele două secunde, chipul i s-a schimbat.

— Ce înseamnă că Victor a cerut să fie trecut drept singurul părinte? a întrebat el.

Am simțit copilul mișcându-se sub bandaj și am înțeles că prăpastia nu fusese decât începutul…

PARTEA 3

…Adrian a închis telefonul și s-a sprijinit de marginea patului. Pentru prima dată de când îl întâlnisem, părea cu adevărat speriat.

— Victor a trimis clinicii o cerere de modificare a dosarului, a spus el. Vrea să figureze ca unic părinte și a declarat că tu nu mai ești în stare să iei decizii.

— Copilul este al meu, am răspuns. Nimeni nu-mi poate lua dreptul asupra lui.

— Ba poate încerca, a spus Mara. Dacă are documentele potrivite.

Era ora zece dimineața. Soarele se ridicase peste munți, dar salonul rămânea rece, cu jaluzelele coborâte. Adrian a desfăcut mapa veche. Hârtia mirosea a praf și a fum de lemn.

Înăuntru se afla o declarație semnată de Ana Petrescu, mama mea. Cu douăzeci și opt de ani în urmă, ea ceruse companiei Cross să păstreze secretă identitatea tatălui copilului pe care îl purta.

Numele de pe ultima pagină era Adrian Cross.

El a închis ochii.

— Am crezut că Ana a plecat fără să-mi spună că era însărcinată, a murmurat. Am căutat-o ani întregi.

— Iar ea ți-a lăsat o scrisoare?

— Nu mie. Companiei. A cerut ca documentul să fie deschis doar dacă viața ta ar fi fost amenințată sau dacă ai fi ajuns beneficiara poliței.

Mara a scos o fotografie îngălbenită. Mama stătea pe treptele unei case, cu mâna pe burtă. Lângă ea era Adrian, mult mai tânăr, purtând aceeași insignă metalică în formă de busolă pe care o văzusem la salvare.

Mi s-a tăiat respirația.

— Ești tatăl meu?

Adrian s-a apropiat.

— Da, Elena. Dacă testul confirmă ceea ce spune scrisoarea, sunt tatăl tău biologic. Și îți jur că nu te voi mai lăsa singură.

Mara a pregătit probele. O asistentă mi-a luat o mostră de pe obraz, iar Adrian și-a înțepat degetul. Victor nu știa nimic. Serena nu știa nimic.

După două ore, rezultatul a fost adus în salon.

Mara a citit cu voce tare:

— Probabilitatea ca Adrian Cross să fie tatăl biologic al Elenei Petrescu este de 99,99 la sută.

Am început să plâng fără să-mi dau seama. Adrian mi-a cuprins umerii, atent la coastele bandajate.

— Tată, am spus încet.

Cuvântul l-a lovit. A coborât capul și și-a lipit fruntea de mâna mea.

— Sunt aici, fetița mea.

În aceeași clipă, Mara a pornit înregistrarea de pe telefon. Pe ecran se vedea marginea prăpastiei, luminată de farurile elicopterului. Imaginea tremura, iar vântul acoperea aproape totul.

Apoi vocea lui Victor s-a auzit limpede:

— Pentru cincizeci de milioane, va fi mai bine să fie moartă.

Serena a răspuns:

— Iar dacă supraviețuiește?

— Nu va supraviețui. Am avut grijă să nu existe martori.

Victor a apărut apoi în cadru, împingându-mă. Nu mai exista nicio îndoială.

Mara a oprit filmarea.

Adrian a strâns telefonul până i s-au albit degetele.

— Acum mergem la poliție, a spus el.

Dar înainte să se ridice, ușa s-a deschis. Un agent a intrat cu fața încordată.

— Doamnă Petrescu, trebuie să vă spun ceva. Victor a dispărut din casa lui, iar Serena a luat pașaportul copilului nenăscut.

— Unde s-au dus?

Agentul a privit spre Adrian.

— La aeroport. Și au cumpărat bilete pentru un avion privat care pleacă peste patruzeci de minute.

Adrian a apucat haina de pe scaun.

— Nu vor să fugă doar cu banii, a spus el. Vor să ia și copilul.

În timp ce ieșeam pe coridor, telefonul meu a vibrat. Era un mesaj de la Victor, trimis de pe un număr necunoscut.

„Dacă vrei să-ți mai vezi copilul, vino singură la hangarul de nord.”

Sub mesaj se afla o fotografie cu pătuțul pregătit în camera noastră.

Iar în colțul imaginii, pe podea, se vedea eșarfa mea galbenă…