Soția mea mi-a șoptit că mă otrăvește, dar când am ridicat stiloul pentru ultima semnătură, zâmbetul ei a dispărut

—Mai ai cel mult cinci zile de trăit, Arthur.

Am auzit fraza prin ușa întredeschisă a salonului de la Spitalul Sfântul Iuda, în timp ce ploaia lovea geamurile ca o mână nerăbdătoare. Aveam cincizeci și șase de ani, dar în acea dimineață mă simțeam de două ori mai bătrân. Inima îmi bătea rar și dezordonat, iar ceasul meu de buzunar, cu capacul zgâriat și inițialele tatălui meu gravate pe spate, se mișca ușor pe noptieră la fiecare vibrație a aparatului.

—Leziunile sunt permanente, doamnă Vance, spusese cardiologul. Nu cred că organismul lui va rezista mai mult de câteva zile.

Am închis ochii înainte ca Vanessa să intre. Am vrut să o aud când credea că nu o ascult.

Ușa s-a închis încet. Tocurile ei au traversat podeaua lucioasă, apoi s-au oprit lângă patul meu.

—Poți să deschizi ochii, Arthur. Nu mai are rost să joci teatru.

Am făcut-o cu greu.

Vanessa nu mai purta expresia îngrijorată pe care o arătase asistentelor. Zâmbetul ei era subțire și rece, ca lama unui cuțit ascuns sub o batistă de mătase.

—De cât timp? am întrebat, dar vocea mea abia s-a auzit.

—De luni întregi.

S-a aplecat spre mine și parfumul ei dulce, cu miros de flori albe și alcool, mi-a umplut plămânii.

—Digoxină, în doze mici. În fiecare seară. Vitaminele pe care ți le pregăteam eu.

Am privit-o fără să clipesc.

—De ce?

—Pentru că m-am săturat să aștept. Ai optzeci și două de milioane de dolari în fabrici, clădiri și investiții. După ce mori, totul va fi al meu.

A făcut o pauză și și-a îndreptat manșeta albă.

—Al meu și al lui Julian.

Numele acela m-a lovit mai tare decât boala. Julian fusese „consultantul” care mă vizita la birou și îi trimitea Vanessei mesaje la ore târzii. Eu îi apărasem reputația. Îi găsisem chiar și un contract.

—Casa din Malibu este deja aleasă, a continuat ea. Tu ai construit averea. Noi vom învăța să ne bucurăm de ea.

Mi-a pus palma pe piept, prefăcându-se că mă liniștește.

—Nu muri înainte să-mi termin rămas-bunul.

Apoi a scos o oglindă mică din poșetă, și-a verificat rujul și mi-a sărutat fruntea.

—Înmormântare scurtă. Nu are rost să risipesc bani pe un om care oricum este deja mort.

A plecat.

Am rămas cu ochii în tavan, simțind cum toate îmbrățișările ei din ultimii patru ani se transformau în minciuni. Nu mi-era frică de moarte. Mă durea că iubisem singur.

După câteva minute, Caleb Miller a intrat să-mi schimbe perfuzia. Avea două cearcăne întunecate și o zgârietură pe degetul mare, probabil de la descărcatul camioanelor pe care îl făcea noaptea.

—Caleb, apropie-te.

—Dacă vreți să fac ceva ilegal, nu pot.

Am zâmbit pentru prima dată în acea zi.

—Tocmai de aceea te-am ales. Sună-l pe avocatul meu.

—De ce pe mine?

I-am arătat telefonul cu extrase, proprietăți și participații.

—Pentru că sora ta, Mia, are nevoie de o operație pe inimă. Pentru că lucrezi șaisprezece ore pe zi ca să o salvezi. Și pentru că soția mea încearcă să mă omoare.

Caleb a încremenit.

—Domnule Vance, dumneavoastră abia mă cunoașteți.

—Știu destul. Mâine îmi schimb testamentul. Dar nu doar testamentul.

La zece dimineața, un bărbat în halat alb a intrat cu o servietă neagră. Nu era medic, ci avocatul meu, Victor Hale, deghizat pentru ca Vanessa să nu bănuiască nimic.

Victor a așezat pe pat actele, un aparat de înregistrare și o declarație pentru procuratură.

—Dacă semnați, începe o investigație adevărată, Arthur.

—Atunci să înceapă.

Am luat stiloul. Mâna îmi tremura atât de tare, încât ceasul de buzunar a alunecat de pe noptieră și a căzut pe podea cu un clinchet sec.

L-am ridicat, l-am deschis, apoi am citit ultima pagină.

În clipa în care am apăsat vârful stiloului pe hârtie, clanța s-a mișcat. Vanessa se întorsese mai devreme decât trebuia, iar mâna ei începea să deschidă ușa…

PARTEA 2

Ușa s-a deschis înainte ca Victor să poată ascunde servieta. Vanessa a apărut în prag cu o umbrelă udă într-o mână și cu un pahar de cafea în cealaltă.

Privirea ei a coborât imediat spre documente, apoi spre stiloul pe care încă îl țineam între degete.

—Ce ai semnat?

Vocea îi era calmă, dar degetele îi strângeau atât de tare umbrela, încât încheieturile i se albiseră.

Victor a făcut un pas înainte.

—Doamnă Vance, soțul dumneavoastră are nevoie de odihnă.

—Nu te-am întrebat pe tine.

Caleb stătea lângă dulap, cu mâna pe geanta adusă de Vanessa la internare. În ea ar fi trebuit să fie flacoanele cu vitamine. Compartimentul era gol.

Am simțit un fior rece sub coaste.

—Am semnat ceva ce trebuia semnat de mult, am spus.

—Testamentul?

—Poate.

Zâmbetul ei a dispărut pentru o secundă, apoi s-a întors, mai ascuțit.

—Ești confuz din cauza medicamentelor. Victor, nu ai dreptul să-l presezi într-o asemenea stare.

—Nu îl presez, răspunse avocatul. Îi respect voința exprimată în deplină cunoștință.

—Voință? Abia poate ține un stilou.

Am deschis ceasul de buzunar și l-am așezat lângă documente. Era un obicei vechi al meu: când trebuia să iau o decizie importantă, ascultam ticăitul lui până când gândurile se așezau.

—Vanessa, ce ai făcut cu flacoanele?

Pentru prima dată, nu a răspuns imediat.

—Ce flacoane?

—Cele pe care mi le pregăteai în fiecare seară.

—Le-am aruncat. Doctorul mi-a spus că nu mai ai voie să iei nimic fără supraveghere.

Victor s-a uitat la Caleb. Tânărul a înțeles fără să primească vreun ordin și a apăsat butonul de înregistrare ascuns în buzunarul halatului.

—Când le-ai aruncat? am întrebat.

—Ieri.

—La ce oră?

—Nu știu. Arthur, ești bolnav. Nu transforma grija mea într-o acuzație.

—Tu ai spus că era digoxină.

Culoarea i s-a retras din obraji.

—Am spus că e posibil să fi luat prea multe medicamente. Nu mai știi ce auzi.

Victor a închis servieta.

—Ați recunoscut deja suficient pentru a cere conservarea probelor și revizuirea tratamentului medical.

Vanessa a lăsat paharul de cafea pe noptieră. Capacul de plastic s-a desprins, iar o picătură maronie a curs peste margine.

—Îl sperii, a șoptit ea. Arthur are nevoie de soția lui, nu de un avocat lacom.

—Am nevoie de adevăr, am spus.

—Adevărul este că ești nerecunoscător. Am stat lângă tine patru ani.

—Ai stat lângă banii mei.

A lovit cu palma în marginea patului. Aparatul de monitorizare a început să piuie mai repede, iar eu am simțit că aerul se strânge în jurul meu.

—Dacă mori fără să-ți revii, nimeni nu va crede delirul unui om bolnav, a spus ea printre dinți.

Caleb a făcut un pas înainte.

—Ieșiți din salon.

Vanessa l-a privit de sus în jos.

—Tu ești doar un ajutor medical. Ai grijă să nu-ți pierzi slujba.

—Și dumneavoastră aveți grijă să nu pierdeți mai mult decât atât, a răspuns el.

A plecat trântind ușa.

Victor mi-a verificat pulsul, apoi a sunat un număr salvat sub un singur cuvânt: „Protecție”. În mai puțin de o oră, asistenta-șefă a adus rezultatele analizelor din ultimele luni.

Valorile mele se schimbaseră treptat, exact în perioadele când Vanessa preluase controlul asupra pastilelor și vitaminelor. Nu era încă dovada finală, dar era un drum.

—Trebuie să găsim recipientele, am spus.

—Dacă le-a aruncat, va încerca să șteargă orice urmă, răspunse Victor.

Caleb și-a amintit ceva.

—Când am dus gunoiul de la casa dumneavoastră săptămâna trecută, am văzut o cutie metalică sub chiuveta din bucătărie. Vanessa mi-a spus să nu o ating.

Victor a ridicat privirea.

—Și cine are acces la casă?

—Julian, am răspuns.

În acea clipă, telefonul lui Victor a vibrat. A ascultat câteva secunde, fără să vorbească. Apoi și-a pierdut culoarea din față.

—Ce s-a întâmplat? am întrebat.

—Poliția a găsit mașina lui Julian lângă depozitul dumneavoastră. În portbagaj este ceva ce nu trebuia să existe…

A apăsat butonul de redare pe telefon, iar din difuzor s-a auzit vocea Vanessei, clară, furioasă, rostind o frază pe care nu o mai putea retrage…

PARTEA 3

—Dacă Arthur moare înainte de vineri, nu mai avem nicio problemă.

Vocea Vanessei a umplut salonul. Era aceeași voce pe care o auzeam în fiecare dimineață când îmi spunea să nu uit să mănânc. Doar că acum nu mai avea căldură. Avea răceala unei uși de metal.

Caleb a rămas nemișcat, cu telefonul în mână. Victor a oprit înregistrarea după câteva secunde.

Vanessa nu spusese acea frază în salon. O spusese cu o zi înainte, în biroul lui Julian, iar poliția găsise în mașina lui un aparat de înregistrare și o mapă cu fotografii ale medicamentelor mele.

—Asta nu dovedește otrăvirea, a spus Victor. Dar dovedește intenția.

—Mai există ceva, am spus.

Victor a deschis servieta și a scos un recipient mic, transparent, sigilat într-o pungă de protecție. Înăuntru se vedeau capsule albe, fiecare cu o dungă maronie.

—Au fost găsite în cutia metalică de sub chiuveta casei dumneavoastră. Laboratorul spitalului a făcut analiza preliminară.

Mi-am ținut respirația.

—Digoxină?

—Da. În concentrație suficientă pentru a provoca exact degradarea cardiacă pe care o aveți.

Ușa s-a deschis brusc. Vanessa a intrat împreună cu Julian, care purta o haină neagră și un zâmbet nervos.

—Ce se întâmplă aici? a întrebat ea.

Victor s-a întors spre ei.

—Vă sfătuiesc să nu mai spuneți nimic.

—Nu-mi dai ordine în salonul soțului meu, a răspuns Vanessa.

Julian a văzut recipientul din mâna avocatului și a făcut un pas înapoi.

—Vanessa, plecăm.

—Nu pleacă nimeni, am spus.

Vocea mea era slabă, dar a tăiat încăperea.

Vanessa s-a apropiat de pat.

—Arthur, ascultă-mă. Julian a pus acele lucruri acolo. El a vrut să te omoare.

Julian s-a întors spre ea.

—Tu mi-ai spus că nu mai există capsule.

Tăcerea care a urmat a fost atât de grea, încât am auzit ticăitul ceasului meu de buzunar pe noptieră.

Vanessa l-a privit cu ură.

—Taci.

—Mi-ai spus că le-ai aruncat, a continuat Julian. Mi-ai spus că, după înmormântare, plecăm la Malibu.

Caleb a pornit din nou înregistrarea. Se auzea clar vocea lui Julian, apoi a Vanessei, discutând despre testament, despre conturi și despre doza pe care trebuia să mi-o administreze în seara următoare.

Vanessa a început să plângă.

—Arthur, am fost speriată. Nu am vrut să se ajungă atât de departe.

—Ai spus că abia aștepți să mor.

—Eram furioasă.

—Ai cumpărat otrava.

—Nu singură, a izbucnit Julian.

Vanessa s-a întors spre el.

—Nenorocitule!

În clipa următoare, doi anchetatori au intrat în salon. Nu au arestat-o atunci, pentru că mai întâi trebuiau să obțină mandatul și să asigure probele, dar i-au confiscat telefonul și i-au cerut să nu părăsească spitalul.

Credeam că adevărul era tot ce trebuia să aflu. Mă înșelasem.

Victor s-a apropiat de pat cu o altă mapă.

—Arthur, există o problemă. Analiza financiară a arătat că Vanessa a încercat să transfere bani din trei conturi înainte să veniți la spital.

—Cât?

—Paisprezece milioane de dolari.

Am simțit că inima îmi ratează o bătaie.

—Unde sunt banii?

—Într-un cont deschis pe numele unei fundații pentru copii. Fundație care nu are niciun copil și al cărei administrator este Julian.

Julian a început să nege, dar nimeni nu-l mai asculta.

Apoi telefonul lui Victor a sunat din nou. A răspuns, a ascultat și a închis.

—Ce este? am întrebat.

Avocatul s-a uitat la mine cu o gravitate nouă.

—Banca a blocat transferurile, dar cineva a încercat să golească seiful dumneavoastră din Milwaukee. Și, Arthur, persoana care a folosit codul nu a fost Vanessa.

Pe ecranul telefonului a apărut imaginea camerei de supraveghere. Am văzut o femeie intrând în seif cu pașaportul meu în mână.

Avea fața ascunsă, dar purta ceasul meu de buzunar prins la gât cu un lanț subțire.

—Acela este ceasul tatălui meu, am șoptit.

Victor a mărit imaginea. Sub mâneca femeii se vedea o cicatrice lungă, albă.

Eu știam cine o avea.

Și în acel moment am înțeles că otrăvirea era doar prima parte a unui plan mult mai vechi…

S-ar putea să-ți placă și aceste povești:

PARTEA 4 — Soția mea mi-a șoptit că mă otrăvește, dar când am ridicat stiloul pentru ultima semnătură, zâmbetul ei a dispărut Soacra mea i-a pus fiicei mele un guler negru la petrecere, iar când am cerut ajutor, soțul meu a încremenit Przyjechałam na urodziny ojca, a kiedy spróbowałam zdjąć mu płaszcz, moja bratowa nagle przestała się uśmiechać Mi-am angajat un actor ca să se prefacă iubitul meu la petrecerea de 4 Iulie unde fostul meu soț venise cu amanta, dar discursul lui a făcut-o pe ea să fugă urlând După ce mi-am îngropat mama, am găsit 482.916 de dolari ascunși sub saltea, iar avocatul mi-a spus că ea cumpărase timp de 18 ani imperiul tatălui care ne abandonase Soțul meu m-a scos la licitație în fața a trei sute de invitați, oferind douăzeci de dolari pentru propria lui soție, dar un străin a ridicat miza la două milioane