PARTEA 4 — Tatăl meu a decis în salon dacă merit să trăiesc, dar când i-am rostit primul cuvânt, zâmbetul lui a dispărut

PARTEA 4

…Telefonul tatei a rămas în aer câteva secunde, înainte ca el să-l lase să cadă pe scaun.

Eu nu puteam să mă ridic, dar am simțit cum se schimbă temperatura din salon.

— Ce copil? am întrebat.

Andrei a închis ochii.

Celia l-a privit pe tata, îngrozită.

— Despre ce vorbești?

— Despre fratele ei, a răspuns tata. Despre băiatul pe care mama ei l-a ascuns înainte să moară.

Pentru prima dată de când deschisesem ochii, Andrei nu a avut un răspuns pregătit.

A scos telefonul și a sunat pe cineva.

— Mara, verifică imediat registrul fundației. Nu mai aștepta aprobarea mea. Caută numele Radu Ionescu.

Tata a zâmbit slab.

— Credeai că poți controla totul, Mureșan?

— Nu vorbi despre control, am spus. Tu ai încercat să mă ucizi pentru bani.

Cei doi bărbați din prag nu mai păreau atât de siguri. Unul dintre ei și-a dus mâna la buzunar, dar asistenta a apăsat butonul de alarmă.

Pe coridor s-au auzit pași grăbiți.

— Toată lumea afară! a strigat ea.

Tata a făcut un pas spre mine.

— Elena, ascultă-mă. Am fost speriat. Nu am vrut să spun ce ai auzit.

— Ai semnat.

— Am semnat un document pe care nu l-am înțeles.

— Ai discutat despre bani în timp ce eu eram între viață și moarte.

A rămas fără replică.

În mai puțin de o oră, avocații fondului au blocat conturile, au notificat banca și au transmis poliției înregistrarea accidentului. Celia a sunat de șapte ori la telefonul tatei. El nu i-a răspuns nici măcar o dată.

Apoi a încercat să-l sune pe avocatul personal.

— Scoate-mă de aici, i-a cerut.

— Nu mai sunt avocatul dumneavoastră, domnule Vale.

— Te plătesc de douăzeci de ani!

— Tocmai de aceea știu cât de grav este.

Tata a închis telefonul cu mâinile tremurând.

A doua zi, la ora zece, poliția a venit la spital. Nu l-au arestat atunci, pentru că ancheta abia începea, dar i-au luat telefonul, cheile și pașaportul. Celia a primit aceeași somație.

Într-o sală mică de audiere, cu pereți albi și un reportofon negru pe masă, tata a auzit propria voce.

— Lăsați-o să plece. Nu plătim operația.

A ridicat privirea.

— Nu sună așa.

Anchetatorul a apăsat din nou redarea.

— Dacă moare, fondul se eliberează.

Tata și-a acoperit fața.

— Eram disperat.

— De ce?

— Aveam datorii.

— Și ați falsificat raportul accidentului?

Tăcere.

Înregistrarea continua.

— Dacă se trezește?

— Nu se va trezi.

Tata a auzit propoziția până la capăt. Nu mai avea unde să fugă de ea. Pentru prima dată, cuvintele lui nu mai erau ascunse în întunericul unui salon, ci stăteau în fața lui, reci și imposibil de negat.

Între timp, Andrei a verificat numele Radu Ionescu.

Nu era fratele meu.

Era fiul Celiei, născut cu șase luni înainte ca ea să-l cunoască pe tata. Mama îl găsise după moartea tatălui meu și îl trecuse în acte ca beneficiar secundar, nu pentru că voia să-i dea averea, ci pentru că descoperise că el fusese folosit ca paravan în transferurile ilegale.

Radu avea nouăsprezece ani și nu știa nimic.

Mama îi lăsase o scrisoare sigilată, cu instrucțiunea ca acesta să o primească doar dacă fondul era atacat.

Când Andrei mi-a spus, am simțit mai multă tristețe decât surpriză.

— Mama a încercat să-l protejeze, am spus.

— Și acum adevărul îl va lovi, a răspuns el.

Seara, Radu m-a sunat de la o gară din alt oraș.

— Nu vreau banii, Elena. Vreau să știu de ce tata mi-a spus toată viața că mama mea a murit.

Am închis ochii.

În acea clipă am înțeles că prăbușirea tatei nu era cea mai grea parte. Adevărul abia începea să ajungă la cei pe care îi ținuse captivi.

Iar în dimineața următoare, când am primit mesajul lui, am aflat că tata încerca să vândă singurul loc unde mai puteam găsi răspunsul mamei…