PARTEA 4 — Soțul meu mi-a furat cardul de platină, iar când l-am blocat din aeroport, zâmbetul soacrei mele a dispărut

PARTEA 4

…mesajul a sosit la ora 8:39, când Mauro era încă pe aleea casei, între cei doi investigatori.

„Trebuie să vorbim înainte să spui tot. Știu ce s-a întâmplat cu mama ta.”

Am recitit cuvintele de trei ori.

Tatăl meu vitreg, Victor Ionescu, nu-mi mai scrisese de aproape șase ani.

Veronica îmi luă telefonul din mână.

— Nu-i răspunde.

— Nu încă.

— Rebecca, orice conversație cu el trebuie înregistrată legal și purtată în prezența noastră.

Am privit prin geamul ușii. Mauro încerca să se întoarcă spre mine, dar Adrian îl împingea ușor înainte.

— Ai auzit, Rebecca? striga el. Nu lăsa oamenii ăștia să ne distrugă!

— Nu eu v-am adus aici, am spus încet. Ați venit singuri.

El nu m-a auzit.

Sau poate, pentru prima dată, nu mai voia să audă.

În birou, la ora 9:02, Veronica a sunat-o pe avocata lui Mauro, care răspunse după al patrulea apel.

— Sunt aici să discut o soluție civilă, a spus femeia.

— Soluția civilă nu șterge falsurile și transferurile frauduloase, a răspuns Veronica.

— Clientul dumneavoastră nu vrea să depună plângere penală împotriva soțului.

— Clienta mea nu este obligată să-l protejeze de propriile fapte.

Am auzit tăcerea de la celălalt capăt al firului.

— Doamnă Saldana, dacă divorțul devine inevitabil, putem negocia o sumă rezonabilă.

Veronica se uită la mine.

— Nu negociem liniștea cuiva care a furat-o.

Avocata închise apelul.

Cuvintele ei au rămas suspendate în aer.

Nu simțeam triumf. Simțeam oboseală. O oboseală veche, ca și cum ținusem ani întregi o ușă închisă cu umărul, iar acum cineva îmi spusese că nu mai trebuie să o țin.

La ora 9:27, investigatorii l-au adus pe Mauro înapoi în sufragerie pentru a identifica laptopul și documentele. Pe ecranul computerului meu apărea încă fotografia familiei lui, cea pe care Patricia o pusese în locul fotografiei mele cu bunicul.

Adrian a conectat telefonul vechi la un difuzor.

— Ascultați și spuneți dacă recunoașteți vocea, mi-a cerut.

Înregistrarea a început.

— Rebecca nu verifică niciodată sumele mici. Dacă se opune, o declar instabilă și cer administrarea bunurilor.

Vocea lui Mauro era calmă. Sigură. Aproape plictisită.

Eu o auzisem de sute de ori în viața de zi cu zi, dar niciodată din afara mea.

Mauro își asculta propria voce.

La început, a zâmbit forțat.

Apoi zâmbetul i-a dispărut.

Când vocea a spus „o declar instabilă”, el s-a uitat la mine.

— Eu nu am vrut să spun asta.

— Dar ai spus-o.

— Eram speriat.

— Și eu eram speriată. Diferența este că eu nu ți-am falsificat semnătura.

Patricia începu să plângă.

— Oprește înregistrarea.

— Nu, a spus Adrian. Continuați.

În a doua înregistrare, Mauro îi explica lui Victor cum să depună mărturie că eu avusesem „episoade de instabilitate” după moartea mamei. În schimb, îi promitea ștergerea unei datorii.

Am simțit un gust amar în gură.

Victor fusese omul care îmi spusese, la șaptesprezece ani, că mama murise pentru că eu fusesem „prea greu de crescut”. Ani mai târziu, descoperisem că ea îmi lăsase o parte din avere. El controlase actele și încercase să-mi convingă bunicul că nu eram pregătită să administrez nimic.

Acum înțelegeam transferul.

Nu fusese doar despre companie.

Mauro cumpărase o mărturie împotriva mea.

La ora 10:14, Victor a sunat din nou.

Veronica a răspuns pe difuzor.

— Rebecca este aici, a spus ea.

— Trebuie să vorbesc cu ea singur.

— Nu.

— Dacă nu vine la întâlnire, depun declarația mâine.

Am luat telefonul.

— Depune-o. Dar asigură-te că incluzi și faptul că ai primit bani de la Mauro.

Tăcerea lui a fost atât de lungă, încât am auzit tic-tacul ceasului din hol.

— Nu știi ce spui.

— Știu exact. Și mai știu că mama nu a murit din cauza mea.

Victor a închis.

La câteva minute după miezul nopții, polițiștii au plecat cu laptopul, telefoanele și dosarele. Mauro a fost dus la secție pentru audieri. Patricia și soțul ei au primit ordin să-și ridice lucrurile de pe proprietate în dimineața următoare.

Când casa a rămas goală, am intrat în dormitor.

Pe comodă era o fotografie veche cu mine și Mauro, făcută în prima lună de căsnicie. Eu zâmbeam către aparat. El se uita la casa din fundal.

Am lăsat fotografia acolo.

Nu pentru el.

Pentru femeia care fusesem cândva.

Dimineața, Veronica a venit cu ultima veste. În aceeași noapte, Victor dispăruse din locuința lui. Nu răspundea nimănui. Dar înainte să plece, trimisese un mesaj către fundație.

În mesaj scria că avea originalul unui document care putea anula întregul trust al bunicului meu.

Veronica îmi puse mâna pe umăr.

— Dacă documentul există, trebuie să-l găsim înaintea lui.

Am privit compasul de argint prins de rever.

Acul se mișca ușor, deși nu era curent în cameră.

— Atunci îl găsim, am spus.

În ziua aceea, încă nu știam că documentul nu fusese ascuns în casa lui Victor și nici în arhiva fundației.

Fusese pus într-un loc pe care doar mama mea îl alesese……