PARTEA 4 — Soțul meu m-a scos din planurile de Crăciun, iar când am răspuns calm, zâmbetul lui a dispărut brusc

PARTEA 4

Matei a deschis ochii când Clara a spus numele băncii.

— Banii au ajuns într-un cont deschis pe numele tău, Diana, a continuat ea. Dar semnătura de pe cerere nu este a ta.

În cameră s-a auzit un zgomot mic. Cutia de carton din mâna Emiliei a căzut pe podea.

— Ce ai făcut? l-a întrebat ea pe tatăl ei.

Matei a ridicat palmele.

— Nu am făcut nimic ilegal.

Clara a scos o altă foaie.

— Atunci vei putea explica poliției de ce ai folosit copia actului ei de identitate și de ce ai transferat banii firmei într-un cont pe care ea nu l-a deschis.

Telefonul lui Matei a început să sune.

O dată.

A doua oară.

A treia oară.

Pe ecran apărea Sorina.

El a răspuns.

— Sorina, ascultă-mă.

— Nu mai pot asculta nimic! a strigat ea. Ai spus că totul este aranjat. Ai spus că Diana pleacă singură și că eu voi avea casa.

— Nu vorbi acum.

— Banii au fost blocați. Avocatul meu spune că pot fi acuzată și eu.

Matei a închis, dar imediat a sunat altcineva. Directorul firmei. Apoi banca. Apoi un număr necunoscut.

Încerca să răspundă tuturor și să nu privească pe nimeni.

— Trebuie să discutăm în privat, mi-a spus el.

— Am discutat în privat timp de luni întregi. Acum voi discuta doar în prezența avocatei mele.

— Diana, te rog.

Cuvântul acela m-a lovit mai tare decât furia lui. Nu pentru că era sincer, ci pentru că era prea târziu.

A doua zi, Matei a mers la biroul avocatului său. A încercat să spună că transferurile fuseseră împrumuturi, că înregistrarea era o glumă proastă și că eu reacționam exagerat.

Avocatul lui a ascultat totul în tăcere.

Apoi a închis mapa.

— Nu mai pot să te reprezint.

Matei a clipit.

— Ce înseamnă asta?

— Înseamnă că ai mințit despre documentele financiare și ai încercat să mă folosești pentru a o intimida pe soția ta. Nu voi apăra așa ceva.

— Plătesc oricât.

— Nu este o problemă de bani.

În aceeași după-amiază, poliția l-a chemat pentru declarații. Nu a fost arestat în fața casei și nu au existat camere de luat vederi. Doar o mașină oprită la bordură, o ușă închisă încet și Matei intrând în ea cu fața cenușie.

Cel mai greu moment nu a fost acela.

A fost cel de la secție, când Clara a cerut să fie redată înregistrarea integrală.

Matei stătea la o masă, cu mâinile împreunate. Vocea lui a început să se audă din difuzor.

„Diana nu va refuza. I-am spus Emiliei că a acceptat deja.”

Apoi râsul lui.

Un râs scurt, sigur, pe care îl auzisem de sute de ori la cină.

Matei și-a dus mâna la gură.

— Opriți-o.

— Nu, a spus Clara.

„Când toți vor crede că ea a ales să dispară, nu va mai avea pe cine să convingă.”

El a ascultat până la capăt.

Când înregistrarea s-a oprit, nu a mai încercat să se apere.

Pentru prima dată, își auzise planul din afara propriei minți. Nu mai era soțul care explica. Era doar omul care spusese acele lucruri.

După două săptămâni, am intrat în dormitorul nostru să-mi iau ultimele lucruri. Camera era aproape goală. Dulapul lui fusese golit, sertarele lui dispăruseră, iar pe noptieră rămăsese o singură fotografie: noi doi la începutul căsniciei, zâmbind lângă un lac.

Am ridicat-o, apoi am pus-o cu fața în jos.

Pe măsuță am găsit și broșa mea de aramă, cea în formă de frunză. O uitasem în sertar când plecasem. Am strâns-o în palmă și am simțit marginea ei ascuțită apăsându-mi pielea.

Nu mai era nimic de salvat acolo.

În lunile următoare, casa a fost vândută pentru a acoperi datoriile și banii furați. Transferul către societatea Sorinei a fost anulat. Ea a plecat din oraș înainte ca ancheta să se termine, dar nu a scăpat de răspundere. Emilia a rupt legătura cu tatăl ei pentru o vreme, apoi a început să vorbească din nou cu el, însă numai prin mesaje și numai când era pregătită.

Eu m-am mutat într-un apartament mic din Asheville, la două străzi de o bibliotecă și de o brutărie care deschidea la cinci dimineața.

Mi-am găsit de lucru la o firmă care organiza excursii pentru familii. Zâmbeam când oamenii mă întrebau dacă știu să planific vacanțe.

Știam.

Doar că acum verificam cine vine înainte să plătesc ceva.

În fiecare dimineață îmi făceam cafeaua într-o cană albă, îmi puneam haina și mergeam pe jos până la birou. Nu mai verificam telefonul la fiecare câteva minute. Nu mai calculam în minte ce datorii trebuia să acopăr pentru altcineva.

Într-o sâmbătă, Emilia a venit la mine.

A adus o cutie cu prăjituri și o foaie împăturită.

— Am desenat ceva pentru tine, mi-a spus.

Am deschis foaia. Era o casă mică, între brazi, cu un soare galben deasupra. În față eram eu, iar lângă mine era ea. Nu era și tatăl ei în desen.

— De ce nu ai desenat cabana adevărată? am întrebat.

Emilia a ridicat din umeri.

— Pentru că asta e casa în care vreau să ne simțim în siguranță.

Am simțit un nod în gât.

— Îmi pare rău că ai fost prinsă la mijloc.

— Și mie. Dar acum știu că nu tu m-ai abandonat.

A fost prima dată când am plâns fără să încerc să mă ascund.

La aproape patru luni după Crăciun, Matei mi-a trimis un mesaj.

„Mi-am găsit de lucru. Am început consilierea. Știu că am distrus totul, dar poate într-o zi putem vorbi ca înainte.”

Am citit mesajul lângă fereastră. Afară ningea pentru prima dată în acel an. Fulgii se lipeau de pervaz și se topeau fără zgomot.

Am răspuns după câteva minute.

„Îți doresc să-ți repari viața. Eu nu mă mai întorc în cea pe care ai distrus-o.”

Nu am mai scris nimic.

El a mai trimis un singur mesaj.

„Ai păstrat broșa?”

M-am uitat la frunza de aramă prinsă de gulerul hainei mele.

„Da”, i-am răspuns. „Dar nu pentru tine.”

Apoi am pus telefonul cu fața în jos.

Seara, Emilia și cu mine am pregătit clătite. A râs când a ars prima, iar eu am deschis fereastra ca să iasă fumul. Pe frigider am lipit desenul ei, chiar lângă lista de cumpărături.

Nu mai aveam cabana.

Nu mai aveam căsnicia.

Dar aveam liniștea care vine atunci când nu mai trebuie să convingi pe nimeni că meriți să rămâi.

Înainte să sting lumina, am desprins broșa de aramă și am așezat-o pe noptieră. Frunza mică a prins o fâșie de lumină din stradă.

Pentru prima dată, nu mai semăna cu ceva pierdut.

Semăna cu o ușă deschisă.