PARTEA 4 — Soțul meu m-a legat și m-a pedepsit în fața invitaților, dar când cineva a bătut la ușă, zâmbetul lui a dispărut

PARTEA 4

Am privit ecranul până când literele s-au amestecat.

Clinica se numea Sfânta Ana. O știam.

Mama mea fusese internată acolo în ultimele luni de viață, într-o cameră mică de la etajul trei, cu o fereastră care dădea spre curtea unde copiii bolnavi desenau cu creta. Îmi spusese că nu mai are bani, că tratamentele fundației au fost oprite și că trebuie să accept realitatea.

Mințise.

Sau cineva mințise în locul ei.

— Ce înseamnă că donatorul a murit? am întrebat.

Eliza a apropiat telefonul de mine.

— Banii au fost trimiși printr-un cont deschis pe numele mamei tale. Contul a fost închis acum patruzeci de minute, după ce clinica a primit o cerere de retragere. Administratorul clinicii a încercat să-l contacteze pe donator și a aflat că persoana respectivă figurează decedată de șapte ani.

M-am uitat la Julian.

El nu mai părea furios.

Părea gol.

— Tu ai deschis contul, am spus.

— Nu.

— Ai folosit numele ei.

— Nu am făcut-o pentru mine.

— Atunci pentru cine?

Julian și-a trecut mâna peste față. Degetele îi tremurau.

Chloe plângea lângă masa cu pahare sparte, dar nimeni nu o mai privea. Mara stătea dreaptă, cu tava lipită de piept. Cei doi oameni ai Elizei așteptau lângă intrare.

— Spune, Julian.

— Pentru fiul meu.

Am simțit că podeaua se înclină.

— Nu avem un fiu.

— Tu nu ai știut.

— Nu-mi spune că ai un copil ascuns după ce m-ai bătut în fața tuturor.

— Nu este copilul meu biologic. Este fiul lui Andrei, fratele tău.

Numele m-a lovit mai tare decât cureaua.

Andrei murise la douăzeci și doi de ani, într-un accident de motocicletă. Toată familia spusese că nu avusese copii. Mama îl îngropase cu o fotografie în buzunar și refuzase să vorbească despre femeia cu care fusese înainte.

— Unde este? am întrebat.

— La clinica Sfânta Ana. Are o boală de sânge. Mama ta a aflat înainte să moară și a creat un fond pentru tratamentul lui. Eu am găsit dosarul după înmormântare.

— Și ai furat totul?

— Am plătit tratamentul.

— Fără să-mi spui.

— Dacă îți spuneam, ai fi vrut să controlezi totul. Ai fi întrebat de ce familia noastră a ascuns copilul. Ai fi oprit banii ca să cercetezi trecutul. Nu aveam timp.

Eliza a intervenit rece:

— Asta nu explică firmele fictive, falsurile și încercarea de a o deposeda pe Clara.

Julian și-a lăsat privirea în jos.

— Nu am luat banii pentru mine până când datoriile nu au început să se adune. Am folosit conturile fundației ca să acopăr întârzierile, convins că voi pune totul înapoi. Apoi banca a cerut garanții. Am intrat în panică.

— Iar soluția ta a fost să mă leg?

— Chloe mi-a spus că, dacă te sperii destul, vei semna.

Chloe a izbucnit:

— Nu-mi pune mie totul în cârcă! Tu ai spus că ea este o povară și că trebuie să dispară din companie.

Eliza a deschis registrul la o pagină pe care nu o văzusem. În partea de jos era o altă semnătură.

A mea.

Am recunoscut scrisul, dar nu-mi aminteam să fi semnat vreodată acel ordin. Apoi am observat data: cu trei luni înainte de moartea mamei.

— Eu eram în spital atunci, am spus.

Mara a ridicat ochii.

— Nu dumneavoastră ați semnat.

Din buzunar a scos o cutie metalică mică, zgâriată pe capac.

— Am găsit-o în camera doamnei Elena, după ce domnul Julian mi-a cerut să golesc dulapurile. Înăuntru era stiloul ei și o foaie pe care scria: „Dacă Clara întreabă, spune-i adevărul.”

Mi-a întins foaia.

Am recunoscut scrisul mamei. Literele erau tremurate, dar clare.

„Julian știe de Andrei. Nu îl lăsa să vândă fundația. El va spune că banii au dispărut. Nu au dispărut. Sunt pentru copil.”

Am strâns hârtia la piept.

Mama nu mă abandonase. Încercase să mă protejeze de bărbatul pe care eu îl apărasem.

În acel moment, telefonul Elizei a sunat din nou.

— Clinica a găsit pacientul, a spus ea. Băiatul este în sala de tratament. Are nevoie ca dumneavoastră să confirmați imediat cine este tutorele financiar.

— Eu?

— Dumneavoastră sunteți beneficiara fondului. Și singura persoană care poate decide dacă tratamentul continuă.

Julian s-a apropiat de mine, dar s-a oprit la câțiva pași.

— Clara, te rog. Nu-l lăsa să moară din cauza urii față de mine.

Am simțit furia urcându-mi din stomac, fierbinte și limpede.

— Nu îl salvez pentru tine.

— Știu.

— Îl salvez pentru că este nepotul meu.

Pe chipul lui a trecut ceva ce nu mai văzusem acolo: rușine adevărată, amestecată cu groază.

— Și ce se întâmplă cu mine?

Eliza a răspuns în locul meu:

— Vei preda toate parolele, registrele și cheile. Vei renunța la funcția din companie. Fundația va acoperi tratamentul copilului, dar va recupera fiecare leu obținut prin falsuri. Nu prin amenințări. Prin documente.

Julian s-a uitat la frânghia de la grindă.

— Clara, nu am vrut să te rănesc atât de tare.

M-am uitat la pielea ruptă de pe încheieturile mele.

— Ai numărat fiecare lovitură.

Nu a răspuns.

Câteva minute mai târziu, am urcat în mașina Elizei. Mara a venit cu mine, ținând cutia metalică în poală. Înainte să plec, am privit casa. Paharele sparte luceau pe podea, iar rochia lui Chloe zăcea aruncată peste un scaun, pătată de vin și de minciuni.

La clinică, un medic ne-a întâmpinat pe coridor. Avea mâinile obosite și o pată de iod pe manșetă.

— Băiatul se numește Matei, a spus el. Are nouă ani. Știe doar că cineva îi plătește tratamentul.

— Pot să-l văd?

Medicul a ezitat.

— Doar câteva minute.

Matei era palid, cu o căciuliță galbenă trasă peste urechi și un avion de hârtie pe noptieră. Când m-a văzut, s-a ridicat puțin.

— Sunteți doamna care a trimis banii?

Mi-am simțit gâtul strâns.

— Sunt sora tatălui tău.

El a privit avionul de hârtie.

— Tata a plecat înainte să-l cunosc.

— Știu.

— O să plecați și dumneavoastră?

Am luat avionul de pe noptieră. Pe aripă era scris cu creionul: „Să ajungă departe.”

— Nu înainte să terminăm tratamentul.

În spatele meu, telefonul a vibrat. Era un mesaj de la Eliza: conturile erau blocate, transferurile oprite, iar Julian își predase accesul la companie. Chloe plecase singură din casă, fără promisiunea funcției pe care o așteptase. Mara urma să depună declarația și să primească protecție financiară din partea fundației.

Dar nimic din toate acestea nu schimba faptul că eu fusesem legată de o grindă în propria sufragerie.

Am luat stiloul mamei din cutie și am semnat formularul clinicii. Cerneala s-a întins puțin pe hârtie, fiindcă degetele încă îmi tremurau.

Matei m-a privit atent.

— Aveți o busolă pe șorț.

Am atins broșa de alamă.

— Da.

— Știe unde trebuie să meargă?

M-am uitat la numele lui de pe fișă, apoi la ușa sălii de tratament, unde asistenta pregătea următoarea perfuzie.

— De astăzi, da.

Matei a împins avionul de hârtie spre mine.

— Atunci țineți-l până mă întorc.

L-am așezat lângă cutia cu stiloul mamei, iar pe coridor s-a auzit pompa medicală pornind, regulat, ca un motor mic care refuza să se oprească.