PARTEA 4 — Soțul meu a dispărut șase zile cu amanta, iar când a cerut să mă vadă, asistenta lui a început să tremure

PARTEA 4

— Cine a cerut probele? am întrebat.

— O persoană care s-a prezentat drept reprezentantul familiei Vale, a spus asistenta. A venit cu o împuternicire și a cerut să ia probele de sânge și țesut păstrate după operație.

Mi-am închis ochii o secundă.

Julian stătea la câțiva pași de mine. Chloe își ținea broșa strânsă în palmă. Radu Neagu își închisese registrul, dar nu plecase. Toți așteptau să vadă ce voi face.

— Ce nume avea persoana? am întrebat.

— Adrian Vale.

Mama mea a tresărit.

— Fratele lui Julian?

Julian s-a întors brusc.

— Adrian nu are ce căuta aici.

— Atunci de ce a mers la spital cu o împuternicire? am întrebat.

El nu a răspuns.

Domnul Petrescu a luat telefonul meu și a vorbit cu asistenta. A cerut să fie păstrate toate documentele, toate semnăturile și numele persoanei care intrase în arhivă. Nu a amenințat pe nimeni. Nu a ridicat vocea. Doar a pus întrebări precise, iar fiecare răspuns îl făcea pe Julian să-și strângă maxilarul.

După ce apelul s-a încheiat, am rămas cu telefonul în mână.

— De ce vrea Adrian probele fiului meu?

Julian a coborât privirea.

— Nu știu.

— Minți.

— Evelyn, lucrurile au scăpat de sub control.

— Ce lucruri?

A făcut un pas spre mine.

— Adrian a găsit un investitor pentru companie. Aveam nevoie să-l țin departe de consiliu până închideam tranzacția.

— Și de ce ar avea nevoie de probele copilului meu?

El a tăcut.

Chloe a dus mâna la gură.

— Julian, ce ai făcut?

— Nu am făcut nimic copilului.

— Nu te-am întrebat asta, a spus ea. Te-am întrebat de ce a cerut probele.

În acea clipă, telefonul lui Julian a vibrat. S-a uitat la ecran și a făcut un pas înapoi. Eu am văzut doar numărul fără nume, dar Radu, care se afla lângă el, a observat mesajul.

— E de la fondul Bălcescu? a întrebat contabilul.

Julian a închis ecranul.

Radu și-a deschis servieta.

— Atunci trebuie să vă spun și asta. Datoria lui Julian nu era doar pentru investiții.

A scos un contract mai subțire, prins cu o agrafă ruginită.

— A împrumutat bani pentru a acoperi costurile unui test genetic privat.

Mi s-a tăiat respirația.

— Al cui test?

Julian a șoptit:

— Nu aici.

— Ba aici.

Radu a privit către el.

— Testul urma să stabilească dacă Daniel era copilul lui.

M-am ridicat atât de repede, încât durerea mi-a tăiat picioarele. Mama m-a prins de braț.

— Julian, ai crezut că fiul meu nu era al tău?

— Nu am spus asta.

— Ai plătit un test înainte să se nască.

— Chloe mi-a spus că ai avut o relație cu cineva din consiliu.

Chloe a făcut un pas înapoi.

— Eu nu ți-am spus niciodată așa ceva.

— Mi-ai spus că Evelyn nu era singură în lunile în care eu lucram.

— Am spus că te înșelai singur și că mă foloseai ca să uiți.

Cuvintele ei au căzut între noi ca niște obiecte grele.

Julian și-a frecat fața.

— Am vrut doar să știu adevărul.

— Nu, am spus. Ai vrut un motiv să mă scoți din companie și să nu recunoști copilul dacă nu-ți convenea.

Domnul Petrescu a împins spre mine ultima pagină a contractului. Era o clauză prin care, dacă testul demonstra că Daniel nu era fiul lui, Julian putea cere anularea unei părți din drepturile mele asupra trustului, invocând fraudă familială.

Am citit rândurile de două ori.

De aceea fusese atât de grăbit.

De aceea îmi spusese să nu dramatizez.

De aceea pregătise dosarul care mă declara incapabilă înainte de hemoragie. Dacă eu eram îndepărtată, iar copilul era declarat nelegitim, controlul ar fi rămas la el și la creditorii lui.

— Dar Daniel era fiul tău, am spus.

Julian și-a ridicat ochii.

— Cum știi?

Am simțit în buzunar marginea rigidă a unui plic pe care îl primisem cu o zi înainte de operație. Nu îl deschisesem atunci. Nu fusesem în stare.

L-am scos și l-am pus pe masă.

— Pentru că am făcut testul fără să-ți spun. Rezultatul a venit în dimineața în care ai plecat.

Julian s-a uitat la plic, iar fața lui a devenit cenușie.

— Ce scrie?

— Că era fiul tău.

Chloe a închis ochii. Radu și-a lăsat capul în jos. Mama mea a plâns fără zgomot.

Julian a întins mâna spre plic.

— Dă-mi-l.

— Nu.

— Evelyn, trebuie să-l văd.

— L-ai fi văzut dacă ai fi venit la spital.

La șapte și patruzeci și trei de minute, votul consiliului a început. Julian a încercat să-și păstreze scaunul, dar documentele lui nu mai aveau sprijin. Acționarii independenți au votat pentru suspendarea lui din funcția executivă, iar procura revocată a fost înlocuită cu instrucțiunile mele.

Chloe a renunțat la funcție și a predat toate accesurile companiei. Nu a cerut iertare. A spus doar că va returna fiecare leu pe care îl putea returna.

Radu a rămas contabil interimar până la verificarea completă a registrelor.

Julian nu a fost dus nicăieri. Nu a fost nevoie. A ieșit din sala de consiliu cu un dosar gol în mână, în timp ce creditorii îl așteptau jos pentru a-i cere garanțiile. Pierduse exact lucrul pentru care își abandonase soția: controlul asupra companiei și posibilitatea de a o transforma într-un scut pentru datoriile lui.

Dar eu încă aveam o întrebare.

În aceeași noapte, la spital, am cerut să văd cererea semnată de Adrian. Am stat într-un birou îngust, lângă arhiva medicală, cu o lampă care pâlpâia deasupra mea.

Asistenta mi-a întins copia.

Semnătura mea fusese imitată, dar numărul de identificare trecut pe formular era real. Cineva îl obținuse din dosarul de internare.

— Adrian a venit singur? am întrebat.

— Nu, a spus asistenta. Era cu o femeie.

— Cu cine?

A căutat în registru.

— Chloe Marr.

Am simțit un gol sub coaste.

Chloe nu plecase pentru bani. Nu doar pentru bani.

Am sunat-o. A răspuns după a treia încercare.

— De ce ai fost cu Adrian la spital?

La capătul celălalt se auzea un motor pornit.

— Pentru că el mi-a spus că Julian nu voia să afle adevărul despre copil.

— Ce adevăr?

— Că probele nu erau pentru paternitate.

Am strâns marginea mesei.

— Atunci pentru ce?

Chloe a inspirat adânc.

— Adrian susține că în ziua operației s-a întâmplat ceva cu dosarul medical. Cineva a schimbat grupa de sânge trecută în fișa ta și a cerut probele ca să ascundă o greșeală.

— Ce greșeală?

— Nu știu. Dar Adrian mi-a spus că persoana care a făcut modificarea lucrează încă în spital.

Am privit copia cu semnătura falsă.

Tot ce crezusem că se terminase în sala de consiliu se deschidea din nou, mai adânc și mai periculos.

— Unde e Adrian?

— În parcarea spitalului. A venit să vorbească cu tine, dar i-a fost teamă.

Am ieșit pe coridor. Mama m-a urmat. La capăt, lângă automatul de cafea, un bărbat înalt ținea o cutie frigorifică mică, învelită într-un prosop verde.

Adrian Vale s-a apropiat încet.

— Evelyn, a spus el, înainte să mă întrebi, Julian nu știa tot ce făceam.

— Atunci spune-mi tu.

A deschis cutia. Înăuntru era un recipient sigilat și o etichetă cu numele fiului meu.

Adrian mi-a întins-o.

— Daniel nu a murit din cauza hemoragiei pe care au trecut-o în raport.

Am simțit că lumea se înclină.

— Ce spui?

— Spun că raportul original nu era acesta. Și că cineva a plătit ca motivul real să dispară.

În spatele lui, luminile coridorului s-au stins pe rând, iar eticheta din mâna mea a prins strălucirea albă a neonului.

Adrian a șoptit:

— Iar numele de pe ordinul original este al persoanei în care Julian avea cea mai mare încredere.