PARTEA 4 — Mi-am găsit fiica tremurând la autogară înaintea cinei festive, iar când am pus o singură întrebare, ginerele meu a amuțit

PARTEA 4

Când am ajuns la apartament, la nouă și douăzeci, ușa era întredeschisă, iar banda de sigilare atârna ruptă într-un singur colț.

Sergiu a scos arma, iar eu am rămas în spatele lui.

— Nu intrați până nu vă spun eu.

Din sufragerie se auzea un sertar trântit.

Apoi vocea lui Maxim:

— Trebuie să fie aici. Nu poate să fi dispărut.

— Domnule Maxim, ieșiți cu mâinile la vedere! a strigat Sergiu.

Pentru câteva secunde nu s-a mișcat nimic.

Apoi Maxim a apărut în prag, cu cămașa desfăcută la gât și cu o mapă neagră lipită de piept. Nu mai semăna cu bărbatul sigur pe el care mă sunase la cinci dimineața.

— Am venit să-mi iau actele, a spus el.

— Ați intrat într-o locuință sigilată, i-a răspuns Sergiu. Puneți mapa pe masă.

— Nu aveți dreptul să-mi luați documentele.

— Aveți dreptul să le predați singur sau să fie ridicate prin procedură.

Maxim s-a uitat la mine.

— Ai făcut asta, Elena?

— Nu. Ai făcut-o tu în dimineața în care ai decis că fiica mea poate fi aruncată afară ca să-i faci loc unei alte femei.

— Nu înțelegi nimic.

— Atunci explică.

A deschis gura, dar nu a găsit cuvinte.

Sergiu a întins mâna.

— Mapa.

Maxim a strâns-o mai tare.

În cele din urmă, a pus-o pe masă.

Înăuntru se aflau copii după contracte, extrase bancare și un raport contabil. Maxim folosise, timp de aproape doi ani, bani din contul comun al lui și al Cristinei pentru a acoperi pierderile firmei sale. Îi spusese Cristinei că economiile lor erau investite pentru viitorul familiei.

În realitate, firma era aproape falimentară.

Irina nu era doar amanta lui. Era asociata care urma să preia controlul dacă Maxim reușea să divorțeze înainte ca Cristina să descopere transferurile.

— Ea a știut? am întrebat.

Maxim nu a răspuns.

Sergiu a citit un mesaj tipărit din mapă:

„După cină, Cristina semnează sau este declarată instabilă. Irina intră oficial în familie.”

Mi s-a făcut greață.

— Nu voiați doar să o înlocuiți la masă, am spus. Voiați să o faceți să pară nebună, ca să nu poată contesta nimic.

Maxim a lovit cu palma în masă.

— Eu am ținut casa asta în picioare!

— Cu banii ei, a spus Sergiu.

— Ea nu înțelege finanțele.

— Dar le va înțelege procurorul, i-am răspuns.

Maxim a început să spună că totul fusese o neînțelegere, că Svetlana exagerase, că Irina îl presase și că el doar încercase să-și salveze familia.

Sergiu a scos telefonul și a redat înregistrarea.

De data aceasta, Maxim și-a auzit propria voce în holul gol.

„O facem să pară instabilă.”

„După seara asta, soția mea nu mai contează.”

„Irina va avea locul ei.”

Când cuvintele s-au terminat, nu a mai existat niciun zgomot în apartament.

Maxim privea telefonul ca pe un obiect care îl trădase.

— Eu nu am spus asta, a șoptit.

— Ba da, a spus Sergiu. Ați spus-o cu vocea dumneavoastră.

Atunci a sunat avocatul lui. Maxim a răspuns imediat.

— Trebuie să vii. S-a găsit mapa. Spune-le că nu pot folosi înregistrarea.

Am auzit vocea avocatului prin difuzor:

— Nu vin acolo.

— Ce înseamnă că nu vii?

— Înseamnă că nu te mai reprezint. Tocmai am primit copiile documentelor. Nu mă implica într-o faptă penală.

Maxim a rămas nemișcat.

— Mă lași acum?

— Nu te las. Îți spun să nu mai distrugi nimic.

Apelul s-a încheiat.

În aceeași zi, Cristina a depus declarația. Nu am vorbit în locul ei. Nu am completat frazele ei. Am stat lângă ea și i-am ținut geanta pe genunchi în timp ce își povestea fiecare minut.

Svetlana a încercat să spună că nu văzuse nimic. Irina a venit cu o poveste despre o iubire care trebuia să fie liberă. Dar cartonașul cu numele ei, pantoful rupt, urma de pe încheietura Cristinei și înregistrarea nu au lăsat loc pentru povești.

Câteva săptămâni mai târziu, locuința era goală de lucrurile lui Maxim.

În dormitor rămăsese doar fotografia de nuntă, întoarsă cu fața la perete. Cristina a ridicat-o, a privit-o și a pus-o într-o cutie.

— Nu vreau să o ard, mi-a spus. A fost viața mea. Dar nu mai este casa mea.

— Atunci ce este casa ta?

S-a uitat spre fereastră.

— Locul în care nu trebuie să cer voie să respir.

Procesul a durat luni. Maxim a fost condamnat pentru agresiune și falsificarea unor documente, iar transferurile financiare au fost recuperate în parte. Svetlana a primit o pedeapsă pentru mărturie mincinoasă și pentru că a încercat să distrugă probele. Irina a renunțat la el înainte de prima înfățișare.

Nu m-am bucurat când i-am văzut căzuți.

Am simțit doar că, în sfârșit, nu mai trebuia să-i salvez de consecințele propriilor alegeri.

La trei luni după acea dimineață, Cristina s-a mutat într-un apartament mic, lângă un parc. Își găsise de lucru la o bibliotecă și își începea zilele cu aceeași rutină: cafea, ferestre deschise și zece minute de liniște.

Într-o sâmbătă, am găsit-o la masa din bucătărie, desenând împreună cu fiica surorii ei. Fetița colorase o casă galbenă, cu o ușă roșie și un soare uriaș deasupra.

— Cine locuiește aici? am întrebat.

— Eu, a spus Cristina. Și bunica, dacă vrea.

Am râs pentru prima dată fără să simt vinovăție.

În aceeași seară, a sosit un mesaj de la Maxim.

„Am ieșit. Vreau să vorbim. Am înțeles multe. Pot să mă schimb.”

Cristina l-a citit, apoi mi-a întins telefonul.

— Ce îi răspund?

— Ce simți.

A tastat încet:

„Nu mai sunt locul în care te întorci când îți este frică. Îți doresc să înveți din ce ai făcut, dar viața mea nu te mai include.”

A apăsat trimitere și a pus telefonul cu fața în jos.

Nu a plâns.

Nu a tremurat.

A doua zi a nins pentru prima dată în acel an. Cristina a scos din dulap haina mea veche și a prins la guler plăcuța metalică pe care o păstrasem zeci de ani.

— De ce o porți? am întrebat-o.

— Ca să-mi amintesc că adevărul poate sta ascuns mult timp, dar nu dispare.

Am privit plăcuța zgâriată, aceeași pe care o ținusem în palmă în spital, când încă nu știam cât de adâncă era rana.

De data aceasta, nu mai semăna cu o insignă a trecutului.

Semăna cu o cheie.

Cristina a deschis ușa apartamentului, iar lumina dimineții a căzut peste podeaua curată.

În sfârșit, era acasă.