PARTEA 4 — M-au trimis să mă căsătoresc cu văduvul din munți, dar când am cerut să-și scoată cizmele, valea a amuțit

PARTEA 4

Iar când am deschis registrul la ultima pagină, am găsit o însemnare pe care Miriam nu o scrisese.

„Dacă registrul ajunge la ei, duceți-l la judecătorul din oraș. Gideon nu lucrează singur.”

Sub propoziție era numele doctorului Pell.

Nu mai aveam timp să mă întreb cine altcineva îl ajuta.

Lily nu mai putea respira.

Am pus-o pe masa curată și i-am deschis cămașa. Îmi aminteam ce spusese mama despre crizele de sufocare: nu te lupți cu aerul, îi faci loc.

— Hattie, adu apa fierbinte!

— Nu plec de lângă Lily!

— Atunci ține-i mâna și numără cu mine.

Ben a apărut cu lemnele.

— Ce fac eu?

— Deschide toate ferestrele.

— Este frig!

— Frigul nu o omoară. Fumul o poate omorî.

Am pregătit un amestec de miere și plante uscate din punga mea de călătorie. Nu era leac pentru otravă, dar putea calma gâtul până se întorcea Amos.

În timp ce lucram, am auzit caii oprindu-se.

Nu era Amos.

Era judecătorul Vale, însoțit de doi oameni ai legii și de un bărbat cu chipul lui Gideon.

— Unde este Voss? a întrebat judecătorul.

— A fugit.

— Și doctorul Pell?

— Amos s-a dus după el.

Judecătorul a văzut registrul.

— Puneți-l în mâinile mele.

— Mai întâi salvați copilul.

M-a privit o clipă, apoi a intrat și s-a așezat lângă sobă.

— Ce s-a întâmplat?

— A primit un sirop otrăvit.

Bărbatul de lângă judecător a făcut un pas înapoi.

— Nu este posibil.

— Cine ești?

— Asistentul doctorului Pell.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Ai preparat siropul?

— Nu.

— Atunci de ce știi că este imposibil?

A deschis gura, dar nu a răspuns.

Hattie s-a ridicat brusc.

— El a fost în cabinet ieri! A stat lângă raft când doctorul a umplut sticla!

Bărbatul a fugit spre ușă. Unul dintre oamenii legii l-a prins de guler.

Atunci am înțeles. Gideon nu avusese nevoie de oameni mulți. Avea nevoie doar de oameni speriați, cumpărați și convinși că nimeni nu va îndrăzni să-i înfrunte.

O oră mai târziu, Amos s-a întors cu doctorul Pell legat la mâini.

Lily respira încă greu, dar respira.

Amos a intrat, ud până la piele.

— Ai reușit?

— Pentru moment.

S-a aplecat spre copil și i-a atins fruntea cu două degete.

— N-am știut să fiu tată după ce a murit Miriam.

— Știu.

— Nu, nu știi. Am crezut că dacă nu mă uit la copii, moartea nu mai are ce să-mi ia. Am lăsat totul să putrezească fiindcă îmi era mai ușor decât să recunosc că mi-e frică.

— Ai avut voie să-ți fie frică. Nu ai avut voie să-i abandonezi.

A dat din cap.

— Ai dreptate.

A doua zi, Gideon a fost prins la marginea orașului, într-un vagon încărcat cu cherestea. Încerca să treacă granița districtului. Când oamenii legii l-au scos afară, nu a mai zâmbit.

În sala de judecată, a încercat să spună că registrul era fals.

— Nu există nicio dovadă că am plătit pe cineva, a strigat el.

Judecătorul a ridicat o foaie.

— Atunci explicați de ce semnătura dumneavoastră apare lângă fiecare plată.

Gideon a tăcut.

Doctorul Pell a încercat să-l apere, dar când judecătorul a pus pe masă flaconul cu otravă și plăcuța cu steaua, a început să plângă.

— Voss m-a obligat, a spus el.

— Ai otrăvit un copil.

— M-a amenințat că-mi omoară fiul.

Amos s-a ridicat.

— Și el ce vină avea?

Pell nu a mai putut răspunde.

A urmat mărturia lui Hattie. A intrat în sală cu degetele strânse în jurul cuțitului vechi, pe care nu îl mai folosea pentru apărare, ci îl ținea ca pe o amintire a fetei care fusese.

Judecătorul a întrebat-o:

— Ești sigură că l-ai văzut pe Gideon în noaptea incendiului?

Hattie a privit spre mine. Eu am atins degetarul de aramă ascuns în palmă.

— Sunt sigură, a spus ea.

Gideon a primit ani grei de închisoare. Doctorul Pell a fost închis pentru complicitate. Pădurea lui Amos a fost eliberată de datorii, iar actele falsificate au fost anulate.

Dar victoria nu a avut gust de sărbătoare.

În seara în care ne-am întors, Amos s-a așezat la masa curată și a cerut să audă înregistrarea făcută de judecător în sala de judecată. Un aparat de metal prinsese fiecare cuvânt al lui Gideon.

Vocea lui umplea cabana.

„Copiii aceia vor muri înainte să spună ce au văzut.”

Amos a încremenit.

Auzise amenințarea de zeci de ori în mintea lui, dar acum venea din afara ei, rece și limpede.

Ben și-a acoperit urechile.

— Oprește-l.

Amos a închis aparatul.

— Îmi pare rău, a spus el.

Hattie a răspuns fără să-l privească:

— Atunci să nu mai lași niciodată o casă să ajungă așa.

— Nu o voi mai face.

Și, pentru prima dată, l-am crezut.

Săptămânile următoare au schimbat muntele mai mult decât orice proces.

Amos a reparat acoperișul. A înlocuit geamul spart. A construit trei paturi și a cumpărat un leagăn nou pentru Lily.

Eu am început să lucrez la școala din vale, unde am învățat femeile să facă săpun, să păstreze plantele uscate și să recunoască febra înainte să devină primejdioasă.

Hattie a început să citească. A umplut caiete întregi cu povești despre pădure și a desenat-o pe Miriam cu o rochie verde, deși nu și-o amintea clar.

Ben a dormit în pod doar două nopți. A treia, a coborât singur și și-a pus salteaua lângă sobă.

Lily s-a însănătoșit încet. Când a rostit primul ei cuvânt, a fost „Ava”.

Am plâns în spatele casei, cu mâna peste gură, ca să nu mă audă nimeni.

Trei luni mai târziu, a venit primul îngheț. Ferestrele erau împodobite cu flori albe, iar în bucătărie mirosea a pâine coaptă.

Amos a intrat cu brațele pline de lemne.

— Mai pot să dorm în șopron? a întrebat el.

— Dacă vrei.

— Nu vreau.

M-am uitat la el.

— Atunci unde?

— La masă. Cu voi.

Hattie a zâmbit fără să ridice ochii din carte.

— Ești poftit, tată.

Amos a lăsat lemnele jos. Încă părea un om care învață să trăiască, dar nu mai era un om care se ascundea de viață.

Într-o dimineață de iarnă, am primit o scrisoare de la Gideon. Era scurtă. Spunea că avea nevoie de mărturia mea pentru un recurs și că, dacă îl ajutam, îmi putea oferi bani suficienți să plecăm din munți.

Am citit-o până la capăt.

Apoi am pus-o în foc.

Amos a intrat exact când hârtia se răsucea în flăcări.

— Ce era?

— Ultima lui încercare de a-mi spune unde trebuie să trăiesc.

— Și ce i-ai răspuns?

— Nimic.

A zâmbit ușor.

— Uneori tăcerea este un răspuns bun.

În acea seară, am cusut un nasture la haina lui Ben. Degetarul de aramă al mamei mi-a alunecat pe deget, iar rândunica gravată a prins lumina focului.

Hattie a venit lângă mine.

— O să pleci vreodată?

Am privit cabana. Nu mai mirosea a lapte acru și frică. Pe perete era desenul lui Lily, pe masă erau cărți, iar lângă ușă erau patru perechi de cizme curate.

— Nu știu ce va aduce mâine, i-am spus. Dar astăzi sunt aici.

Afară, zăpada cădea peste acoperișul reparat.

Am închis cutia de cusut și am pus degetarul în ea, lângă ața albă și foarfeca mică.

Rândunica nu mai era un semn că trebuie să caut adevărul.

Era semnul că îl găsisem.

Și, pentru prima dată, casa nu mai aștepta să fie salvată.