PARTEA 4 — M-au declarat moartă înainte să-mi îngroape trupul, dar când soțul meu mi-a pus medalionul surorii, mâna lui a început să tremure

PARTEA 4

Mesajul de pe telefon a rămas deschis între noi, cu literele negre strălucind pe ecranul crăpat.

Fiul meu, Luca, era la școală.

Dar eu nu știam asta încă.

— Sun-o pe învățătoare, am spus.

Elena a scos imediat telefonul ei.

— Nu mergem la gară. Verificăm fiecare cuvânt.

A apelat școala. Eu am rămas întinsă în pat, cu perfuzia picurând lent și cu gura uscată de la antidot.

— Luca este în clasă, a spus învățătoarea după câteva secunde. Tocmai colorează o corabie.

Am închis ochii.

Un râs scurt, aproape isteric, mi-a scăpat din piept.

Victor nu știa unde era copilul lui. Sau știa și mințea. În ambele variante, mesajul fusese trimis ca să mă sperie și să-mi închidă gura.

Elena a fotografiat ecranul.

— Avocatul nu v-a scris ca avocat. A folosit telefonul lui personal, iar mesajul a fost trimis de pe numărul pe care îl folosește pentru comunicarea cu Victor.

— Poate l-a trimis Victor.

— Asta vom demonstra.

În aceeași seară, avocatul a venit la spital. Îl chema Sorin Pavel și ținea o geantă de piele lipită de picior, ca și cum se temea că cineva i-o va smulge.

— Am fost indus în eroare, a spus el.

— Ați trimis mesajul despre copilul meu, am răspuns.

A înghițit greu.

— Victor mi-a spus că Luca fusese luat de un șofer și că dumneavoastră nu știați. Mi-a cerut să vă conving să vă retrageți declarația.

— Și l-ați crezut?

— Nu mai cred nimic din ce mi-a spus.

Sorin și-a deschis geanta și a scos un dosar subțire.

— Aici sunt copiile procurii. Mi-a spus că dumneavoastră ați semnat vânzarea casei. Astăzi am comparat semnătura cu actele dumneavoastră vechi. Este falsă.

— De ce îmi dați asta?

A privit podeaua.

— Pentru că mi-am dat seama că am ajutat un om care pregătea o crimă. Nu vreau să fiu următorul nume din dosar.

În camera de interogatoriu, Victor a auzit pentru prima dată propria voce fără să o poată opri.

Elena a așezat reportofonul pe masă.

— Ascultați.

Înregistrarea a pornit.

„Mâine seară îi dai paharul. După aceea, eu mă ocup de medic, de acte și de bani.”

Victor a ridicat ochii.

— A fost scos din context.

— Ce context poate face această propoziție nevinovată? a întrebat Elena.

— Vorbeam despre somnifere.

Apoi s-a auzit vocea lui, mai joasă:

„După ce încasez polița, vindem casa și plecăm. Mara nu va mai putea să ne oprească.”

Victor a început să-și frece palmele.

— Nu-mi amintesc să fi spus asta.

— Dar vă recunoașteți vocea?

El a tăcut.

— Da.

Cuvântul i-a căzut din gură ca o piatră.

În săptămânile următoare, anchetatorii au găsit transferurile, conversațiile și comanda pentru substanța otrăvitoare. Polița a fost blocată. Casa a fost pusă sub sechestru, iar procura falsă a fost anulată. Alina a primit o pedeapsă pentru complicitate și mărturie mincinoasă, dar cooperarea ei a făcut ca rolul lui Victor să fie limpede. Nu m-am bucurat când am aflat. M-am bucurat doar că nu mai trebuia să mă prefac că nu văd.

Înainte de proces, am mers la casa noastră să-mi iau lucrurile.

Camera lui Luca era goală. Patul era desfăcut, iar pe birou rămăsese o foaie cu o corabie desenată în creioane verzi. În dormitor, fotografia de la nunta noastră dispăruse de pe perete. Victor o luase sau o aruncase.

Pe măsuța de lângă fereastră se afla doar cutia în care îmi păstram bijuteriile.

Goală.

Am deschis sertarul de jos și am găsit un fir rupt din lanțul medalionului. Atât rămăsese din pasărea mea de aramă.

L-am strâns în palmă și am înțeles că unele lucruri nu se pierd când se rup. Uneori, abia atunci încetează să mai fie lanțuri.

La trei luni după acea dimineață, m-am mutat cu Luca într-un apartament mic, aproape de râu. Am început să lucrez într-o librărie. În fiecare dimineață ridicam obloanele, ștergeam praful de pe rafturi și puneam ceainicul pe plită.

Nu mai beau niciodată ceva pregătit de altcineva.

Luca știa că fusesem bolnavă, dar nu știa toate detaliile. Într-o seară de noiembrie, în timp ce primul fulg se lipea de geam, m-a întrebat:

— Mamă, acum ești în siguranță?

M-am așezat lângă el.

— Da.

— Chiar și când ți-e frică?

— Chiar și atunci.

Mi-a întins desenul cu corabia. În locul valurilor, desenase zeci de ferestre luminate.

— Asta e casa noastră, a spus el. Are lumină peste tot.

L-am strâns la piept și am plâns fără să-mi fie rușine.

Într-o dimineață, după aproape șase luni, am primit un mesaj de la un număr necunoscut.

„Mara, am greșit. Spune-mi unde sunteți. Putem repara totul.”

Victor încerca să ajungă la mine printr-un telefon din închisoare.

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns:

„Nu mai sunt locul în care te întorci când îți este teamă.”

Am blocat numărul.

Nu am simțit triumf. Doar liniște.

În seara aceea, am scos dintr-o cutie firul rupt al lanțului și l-am dus la un bijutier. A prins medalionul de o panglică simplă, roșie, și mi l-a înapoiat într-un săculeț de pânză.

L-am agățat lângă fereastră, unde lumina dimineții îl făcea să pară viu.

Pasărea de aramă s-a mișcat ușor în curent.

De data aceasta, nu mai purta lanțul nimănui.