PARTEA 4 — La aniversarea mea, soțul m-a făcut de rușine în fața restaurantului, dar când fiul nostru s-a ridicat, zâmbetul lui a dispărut

PARTEA 4

Telefonul meu vibra încă în palmă.

— Doamnă Elena, trebuie să verificați imediat dacă ați autorizat transferul de optsprezece mii de lei, a spus femeia de la bancă. Cererea a fost făcută în urmă cu douăzeci de minute.

M-am uitat la Damon.

El nu mai părea furios. Părea gol.

— Nu am autorizat nimic, am răspuns.

— Atunci blocați cardul și veniți mâine dimineață cu actele. Cererea nu a fost finalizată, dar cineva a încercat să folosească parola dumneavoastră.

— Mulțumesc.

Am închis.

În jurul nostru, restaurantul își reluase zgomotele, dar masa noastră rămăsese desprinsă de restul lumii. Tortul stătea între noi, cu mesajul „încă strălucești” tăiat de o dungă de cremă.

— Ai încercat să-mi golești și ultimul cont? am întrebat.

Damon și-a apăsat palmele pe masă.

— Nu am vrut să fac asta.

— Dar ai făcut cererea.

— Fratele meu m-a presat.

Mirela a scos telefonul, nu ca să înregistreze, ci ca să caute un număr.

— Vasile nu l-a presat doar pe el. M-a sunat și pe mine acum două săptămâni. Mi-a cerut să confirm o semnătură pe care nu o autentificasem. Când am refuzat, mi-a spus că Damon va pierde totul dacă nu vinde cabana.

— De ce nu mi-ai spus atunci? am întrebat.

Mirela m-a privit peste ochelari.

— Pentru că Damon a venit la biroul meu a doua zi cu o fotografie a copiilor dumneavoastră și mi-a spus că familia lui va ajunge pe stradă. Mi-a fost teamă că face ceva disperat.

Jake s-a ridicat.

— Și mie mi-a fost teamă.

Toți ne-am întors spre el.

— Ce vrei să spui? am întrebat.

Jake și-a frecat tăietura albă de pe deget.

— Am aflat acum trei săptămâni. Am găsit într-un sertar din atelier o copie a contractului și un bilet de la Vasile. Nu ți-am spus imediat pentru că voiam să verific. Am mers la Mirela și am rugat-o să nu lase vânzarea să se întâmple.

Damon l-a privit ca lovit.

— Tu ai făcut asta?

— Eu am cerut ajutor. Tu ai făcut restul.

— De ce nu mi-ai spus mie, Elena? am întrebat.

Jake și-a coborât ochii.

— Pentru că știam că ai fi încercat să-l protejezi.

M-a durut. Nu pentru că se înșelase, ci pentru că avea dreptate. Îmi petrecusem viața acoperind golurile lăsate de Damon, explicându-i absențele, împrumutând bani fără să pun întrebări și convingându-i pe copii că tatăl lor era doar obosit.

Damon s-a așezat.

— Am pierdut banii la început, a spus el. Apoi am încercat să-i recuperez. Fiecare pierdere a devenit motivul pentru următorul pariu. Când am înțeles că nu mai pot opri, era prea târziu.

— Și rochia mea? am întrebat.

El a clipit.

— Ce legătură are rochia?

— Ai vrut să mă faci să mă simt mică înainte să ne întâlnim cu toții. Ca să nu observi că mâinile îți tremură. Ca să plec acasă și să nu pun întrebări.

Damon și-a privit degetele.

— Mi-a fost rușine.

— Rușinea nu îți dă dreptul să mă umilești.

— Știu.

Era prima dată când nu se apăra. Nu i-am oferit alinare.

Mirela a întins spre mine actele.

— Aveți două opțiuni. Puteți bloca vânzarea și cereți anularea procurii. Sau puteți accepta banii cumpărătorului și îl lăsați pe Damon să-și rezolve datoriile.

— Ce sumă ar fi primit? am întrebat.

— Mult mai puțin decât valorează cabana. Vasile ar fi cumpărat-o prin intermediar și ar fi vândut-o mai departe.

Am înțeles atunci adevărul cel mai amar: Damon nu voia doar să salveze firma. Voia să păstreze imaginea unui om care nu pierduse niciodată controlul. Pentru imaginea aceea era gata să-mi vândă amintirile, casa și liniștea.

La ora opt și zece, i-am cerut chelneriței un pix.

Damon a tresărit.

— Ce faci?

— Semnez că nu accept nicio înțelegere fără să o citesc.

Am scris pe spatele meniului numele notarului, numărul băncii și adresa cabanei. Apoi i-am întins meniul lui Jake.

— Mâine mergem împreună.

— Eu vin cu voi, a spus Damon.

— Nu la aceeași masă.

El a închis ochii.

— Elena, te rog.

— Nu-mi cere să te scot din groapa în care ai împins familia. Îți cer doar să nu mai sapi.

A doua zi, la ora opt și cincizeci, am ajuns la biroul Mirelei. Aveam pe mine aceeași rochie verde-smarald. Nu pentru Damon. Pentru că nu mai voiam să o ascund.

Vasile ne aștepta pe hol, cu un dosar negru sub braț. Când m-a văzut, a zâmbit.

— În sfârșit, Elena. Damon mi-a spus că vei fi rezonabilă.

— Damon ți-a spus multe lucruri.

Jake a pus pe masă copia contractului.

Mirela a arătat spre semnătură.

— Aceasta nu este autentificată. Iar retragerea de ieri a fost blocată de bancă.

Vasile s-a întors spre fratele lui.

— Ai spus că totul era rezolvat.

— Credeam că este, a murmurat Damon.

— Ai crezut? Ai pus casa mea drept garanție fără să-mi spui! am izbucnit.

Vasile a ridicat dosarul.

— Dacă nu semnezi, Damon, documentele despre conturile tale ajung la toți creditorii.

Damon a devenit palid.

Apoi s-a întâmplat ceva ce nu anticipasem.

Damon a luat dosarul din mâna lui Vasile, l-a rupt în două și l-a lăsat pe podea.

— Nu mai semnez nimic pentru tine.

— Ești nebun?

— Nu. Am fost laș.

Vasile a făcut un pas înainte, dar Jake s-a așezat între ei.

— Ajunge.

Mirela a sunat banca și a confirmat blocarea tuturor împuternicirilor lui Damon. Nu a fost nevoie de amenințări sau de spectacol. În câteva minute, conturile comune au fost separate, iar actele pentru cabană au fost retrase din circuit.

Damon își pierduse singurul lucru pentru care mințise atât de mult: accesul la banii mei și la proprietățile familiei.

Dar pierderea adevărată s-a văzut când a încercat să-i îmbrățișeze pe băieți.

David s-a dat un pas înapoi.

Lucas a rămas nemișcat.

Jake i-a spus:

— Poți să repari ce ai stricat, dar nu ne cere să ne prefacem că nu s-a întâmplat.

Damon și-a lăsat brațele pe lângă corp.

— Cum încep?

Am răspuns eu.

— Vinzi firma, nu casa. Plătești datoriile din ce este al tău. Și mergi la consiliere pentru jocuri de noroc. Dacă refuzi, fiecare document ajunge unde trebuie.

— Iar tu?

— Eu păstrez cabana.

Nu era răzbunare. Era singurul lucru pe care mama mi-l lăsase fără condiții.

Seara, ne-am întors la restaurant. Chelnerița păstrase tortul într-o cutie. A pus farfuria în fața mea și mi-a întins lumânarea cu cifra cinci.

— Mai lipsește una, a spus ea.

— Nu, am răspuns. Astăzi îmi ajunge una.

Jake a aprins lumânarea.

— Pune-ți o dorință, mamă.

Am privit flacăra mică reflectată în glazura albă și mi-am atins catarama verde a genții. Cu o zi înainte, o strânsesem ca să nu plâng. Acum o deschisesem și înăuntru se aflau actele cabanei, împăturite cu grijă.

Damon nu venise la masă. Avea de mers la bancă, la contabil și la oameni cărora le datora explicații. Era drumul lui.

Eu am suflat în lumânare, iar Jake a tăiat prima felie.

Pe tort scria încă: „Elena, încă strălucești”.

De data aceasta, nimeni nu s-a grăbit să acopere cu cremă literele.