PARTEA 4 — Fosta mea iubită m-a părăsit de ziua mea pentru fostul ei, dar când i-am trimis bagajele, avocatul ei a amuțit

PARTEA 4

În clipa în care am citit cererea de audit, mi s-a făcut frig în tot corpul.

Mara mințise despre bijuterii.

Mă înșelase cu Radu.

Dar acum cineva încerca să mă transforme în hoț și în angajat corupt.

— Vlad, vino imediat, i-am spus avocatului.

A sosit în patruzeci de minute. Oana a venit cu el, ținând în mână aceeași mapă maro. Afară ningea pentru prima dată în iarna aceea, iar fulgii se lipeau de geamul sufrageriei ca niște fire albe.

— Nu șterge nimic, mi-a spus Vlad. Nu răspunde nimănui și nu intra în calculatorul de serviciu până nu ajunge departamentul juridic.

— Dacă mă suspendă?

— Mai bine suspendat decât acuzat că ai modificat probele.

Telefonul a început să sune.

Directorul meu.

Departamentul financiar.

Un număr necunoscut.

Apoi Mara.

Am lăsat toate apelurile să se stingă.

La ora nouă și jumătate, directorul companiei m-a convocat la sediu. M-am dus împreună cu Vlad și cu șefa financiară, Irina. În sala de ședințe mirosea a cafea arsă și plastic încălzit.

Pe ecran apăreau patru transferuri către o firmă intermediară. Fuseseră făcute pentru comisioane false, iar aprobarea electronică părea să provină de la contul meu.

— Ai recunoscut aceste operațiuni? m-a întrebat directorul.

— Nu.

— Atunci cine a folosit contul?

Irina a apăsat câteva taste.

— Jurnalul de acces arată că aprobările au fost făcute de pe o adresă din afara companiei. În aceeași zi, contul lui Matei a fost deschis de la un calculator din locuința lui.

Vlad s-a uitat la mine.

— Mara avea acces la calculator?

— Știa parola veche. Folosea laptopul pentru fotografii și contracte.

Irina a mărit imaginea cu orele de conectare.

— Toate aprobările au fost făcute marți seara, între douăzeci și unu și douăzeci și trei. Exact în serile în care Matei spune că Mara pleca la Radu.

Am simțit că fiecare piesă se așază la loc, dar nu simțeam satisfacție. Doar oboseală.

— Radu lucrează pentru firma intermediară? am întrebat.

— Nu oficial, a spus Irina. Dar este asociat cu fratele administratorului.

Directorul a sunat departamentul de securitate informatică. În mai puțin de o oră, au recuperat mesajele șterse, istoricul accesărilor și copiile automate ale documentelor.

Apoi au găsit un fișier audio.

Era înregistrat pe laptopul meu într-o seară în care credeam că eram singur.

Radu și Mara vorbeau în bucătărie.

— Când intră banii, închidem contractele și dăm vina pe Matei, spunea Radu.

— El va părea vinovat. Are aprobările pe contul lui.

— Iar dacă începe să se apere, îl numești violent.

Am ascultat până la capăt.

Nu am plâns.

Mi-am simțit doar mâinile amorțind pe marginea mesei.

— Asta este vocea ta, i-am spus lui Radu când l-am întâlnit două zile mai târziu, în biroul avocatului.

El stătea vizavi de mine, cu umerii căzuți. Mara era lângă el, fără machiaj și fără telefon în mână.

Vlad a apăsat redarea.

Vocea lui Radu a umplut camera.

„Când intră banii, închidem contractele și dăm vina pe Matei.”

Radu a ridicat capul.

— Nu-mi amintesc conversația asta.

— Dar este vocea ta, a spus Vlad.

Înregistrarea a continuat.

„Iar dacă începe să se apere, îl numești violent.”

Mara a început să plângă.

— Nu trebuia să ajungă atât de departe.

— Tu ai început, a spus Radu.

— Tu m-ai învățat cum să fac!

I-am privit cum se acuzau unul pe altul. Pentru prima dată, nu mai simțeam nevoia să intervin, să calmez, să salvez situația.

— Nu mă mai privi așa, Matei, a spus Mara. Am fost speriată.

— Ai fost calculată.

— Te-am iubit.

— Nu ai iubit omul. Ai iubit ce puteai lua de la el.

A tăcut.

Vlad a deschis un dosar.

— Avem dovezi pentru defăimare, fraudă, fals informatic și tentativă de inducere în eroare a autorităților. Compania lui Matei va depune plângere. Oana va depune și ea propria plângere pentru banii dispăruți.

Radu s-a ridicat brusc.

— Nu puteți face asta!

— Putem, a spus Vlad. Și o vom face.

Mara a privit spre mine.

— Dacă retragi plângerea, pot repara totul.

— Nu mai este nimic de reparat.

— Mă vei lăsa fără casă.

— Casa nu a fost niciodată a ta. Ai locuit acolo cât timp ai ales să fii sinceră.

A doua zi, compania m-a suspendat doar până la finalizarea auditului. O săptămână mai târziu, toate acuzațiile împotriva mea au fost retrase, iar poliția a deschis dosar împotriva lui Radu și a Marei.

Radu a fost concediat.

Firma intermediară a fost verificată.

Mara a fost obligată să șteargă postările și să restituie banii obținuți prin campania mincinoasă. Nu am urmărit ședințele și nu m-am bucurat când am aflat. Am vrut doar să se termine.

Într-o seară, m-am întors în apartament și am intrat în dormitor. Dulapul Marei era gol. Pe podea rămăsese un singur umeraș alb, cu o etichetă de hârtie atârnată de el.

Pe etichetă scria: „Rochie pentru o singură fotografie.”

Am luat-o în palmă și am înțeles cât de mult timp trăisem într-o poveste construită pentru alții.

Nu mi-a fost dor de ea.

Mi-a fost dor de omul care fusesem înainte să încep să mă îndoiesc de mine.

Trei luni mai târziu, m-am mutat într-un apartament mic din Brașov. Avea ferestre spre dealuri și o bucătărie în care încăpeau doar două scaune. Am început să gătesc din nou pentru mine, nu pentru cineva care putea pleca înainte de cină.

M-am întors la baschet joia.

La serviciu, am fost repus pe funcție și am primit un birou lângă fereastră. Colegii nu m-au întrebat prea multe. Îmi aduceau cafea și schimbau subiectul când vedeau că obosesc.

Oana și-a recuperat o parte din bani și a început să lucreze într-un studio de fotografie. Ne-am întâlnit uneori la cafea, fără să încercăm să transformăm durerea într-o altă relație. Era suficient că nu mai trebuia să ne explicăm.

Într-o sâmbătă, mama a venit în vizită. A adus un cozonac și o cutie cu lucruri pe care le lăsasem în vechiul apartament.

— Mai era ceva în debara, mi-a spus.

Din cutie a scos o fotografie de la prima mea zi de naștere alături de Mara. Zâmbeam amândoi, iar pe masă se vedea tortul cu glazură albă.

Am întors fotografia cu fața în jos.

— Nu vrei să o păstrezi?

— Nu mai am nevoie să-mi amintesc ce credeam atunci.

În lunile următoare, viața mea a devenit simplă. Mă trezeam devreme, alergam douăzeci de minute, cumpăram pâine de la brutăria de lângă bloc și îmi sunam mama duminica.

Nu era spectaculos.

Era liniște.

În aprilie, am primit un mesaj de la Mara. Nu era o amenințare. Nu era o cerere de bani.

„Am ieșit din toate problemele. Radu a plecat din oraș. M-am schimbat. Te rog să ne vedem o singură dată.”

Am citit mesajul la masa din bucătărie. Lângă telefon aveam o cană ciobită și un desen trimis de nepoata mea, în care eram reprezentați eu, mama și un câine cu picioare prea lungi.

Mara a mai scris:

„Îmi lipsești. Putem începe altfel.”

Am ținut telefonul în mână aproape un minut.

Apoi i-am răspuns:

„Îți doresc să-ți fie bine, dar viața mea nu mai este un loc în care poți reveni când rămâi fără opțiuni.”

Am blocat numărul.

Nu am simțit victorie.

Am simțit aer.

În seara aceea, am scos din dulap una dintre cele trei valize cu care începuse totul. Era goală. O păstrasem fără să știu de ce.

Am pus în ea hainele pentru o donație, câteva cărți și o pătură groasă. A doua zi am dus-o la un centru pentru familii evacuate.

Femeia de la recepție a privit valiza.

— Este foarte bună. Mulțumesc.

— Cu plăcere, am spus.

Când am ieșit, ningea din nou, deși era sfârșit de aprilie. Pe treptele centrului, un copil desena cu degetul pe stratul subțire de zăpadă.

M-am oprit lângă el.

— Ce desenezi?

— O casă cu ușa deschisă.

Am privit desenul și am zâmbit pentru prima dată fără să mă forțez.

În seara aceea am ajuns acasă, am aprins o singură lumină și am pus cheia pe masă. Nu mai trebuia să verific dacă cineva se întorcea. Nu mai trebuia să explic de ce mă durea. Nu mai trebuia să plătesc pentru o imagine în care nu încăpeam.

Pe peretele din hol am agățat un mic breloc în formă de lingură, primit de la mama când m-am mutasem. Îl purtasem ani întregi la cheile vechiului apartament. Acum era zgâriat, dar încă strălucea când îl atingea lumina.

A fost singurul lucru pe care l-am luat cu mine în noaptea în care am trimis valizele.

Nu pentru că avea valoare.

Ci pentru că îmi amintea că, înainte de toate, casa fusese a mea.

Am închis ușa și am lăsat brelocul să se legene încet.

De data aceasta, nimeni nu mai avea cheia.