PARTEA 4 — Fiica mea a spus că un străin intră noaptea în dormitorul nostru, iar când am aprins lumina, soția mea a încremenit

PARTEA 4

Fotografia era făcută de peste drum, lângă gardul școlii.

Pentru câteva secunde, nu am mai auzit nimic. Nici ploaia, nici respirația Marinei, nici aparatul de încălzire care bâzâia în colțul camerei.

Doar vocea lui Kira, din urmă cu câteva ore:

— Tati, bărbatul acela vine iar în seara asta?

Am trimis fotografia pe telefonul lui Pavel și am sunat imediat la poliție. Apoi am sunat directorul școlii.

— Nu lăsați copilul să plece singur, am spus. Trimiteți un profesor la poartă și chemați un echipaj.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Marina.

— Dumitru încearcă să mă sperie.

— Nu te duce la el.

— Nu mă duc singur.

În mai puțin de zece minute, apartamentul nostru s-a umplut de pași și voci. Doi polițiști au venit la ușă, iar Pavel a pus dosarele într-o geantă albastră, cu fermoarul rupt la un colț.

— Nu vreau scandal, a șoptit Marina.

— Nici eu.

— Vreau doar să-mi văd copilul mâine dimineață.

M-am apropiat și i-am prins mâna.

— O vei vedea.

La 5:40, telefonul meu a sunat. Era Dumitru.

— Ai primit fotografia? a întrebat el.

— Da.

— Atunci înțelegi că nu este o problemă pe care s-o rezolvi cu amenințări juridice.

— Ai urmărit-o pe fiica mea.

— Am vrut să-ți arăt cât de ușor poate dispărea ceva important.

Pavel a făcut semn polițiștilor să înregistreze apelul.

— Ai falsificat documentele soției mele?

A râs scurt.

— Nu folosi cuvinte mari, Andrei. Am aranjat niște acte. Marina avea nevoie de bani. Eu aveam nevoie ca tu să renunți la dosarul împotriva mea.

Mi s-a strâns maxilarul.

— Și înregistrarea?

— O să fie suficientă pentru compania de asigurări.

— Nu este vocea ei.

A urmat o tăcere.

— Nu contează ce crezi tu.

— Contează ce se poate demonstra.

Am apăsat înregistrarea pregătită de unul dintre polițiști și am pus telefonul pe difuzor. În fundal se auzea un zgomot ritmic, ca un aparat de aerisire. Pavel a recunoscut imediat clinica. Dumitru își spusese singur numele în primele secunde ale apelului, iar apoi confirmase falsificarea.

Când a înțeles că fusese înregistrat, vocea i s-a schimbat.

— Oprește asta.

— Tu ai spus-o.

— Andrei, putem negocia.

— Nu mai negociez viața soției mele.

La ora 6:20, polițiștii au găsit mașina lui Dumitru în parcarea clinicii. În portbagaj avea copii ale polițelor, ștampile și un dosar cu numele Marinei. În calculatorul său au găsit și înregistrarea modificată, precum și mesajele trimise către bancă.

A fost reținut înainte să poată părăsi orașul.

Dar pentru noi, asta nu însemna încă salvare.

La 9:00, eram în biroul companiei de asigurări. Marina rămăsese acasă cu Kira, iar Pavel mă aștepta în fața clinicii.

Avocatul asiguratorului a împins spre mine o mapă.

— Chiar dacă există nereguli, plata poate dura luni.

Am deschis mapa.

— Nu dacă documentele au fost falsificate de un reprezentant al dumneavoastră.

— Trebuie să verificăm.

— Verificați. Între timp, depun plângere și cer ordonanță de urgență.

— Ne amenințați?

— Nu. Vă informez că, de data aceasta, lucrez pentru familia mea.

Am sunat la un judecător cu care colaborasem într-un dosar vechi, apoi la un chirurg care accepta cazuri de urgență. În aceeași zi, banca a suspendat executarea casei, iar compania a deblocat o plată provizorie.

Operația Marinei a fost programată pentru dimineața următoare.

În sala de așteptare, la 6:55, Kira stătea lângă mine și desena pe o foaie. Purta bluza galbenă cu pisici, aceeași pe care o îmbrăca mereu când îi era frică.

— Tati, pot să te întreb ceva?

— Orice.

— Mama va avea părul la fel?

Mi-am simțit ochii arzând.

— Poate nu imediat.

— Dar va fi tot mama?

Am tras-o lângă mine.

— Va fi mama ta. Asta nu se schimbă.

După operație, Marina a stat trei zile la terapie intensivă. În fiecare seară, Pavel venea cu vești. Tratamentul urma să fie lung, dar corpul ei răspundea.

Dumitru a fost trimis în judecată pentru fals, șantaj și folosirea ilegală a datelor medicale. Clinica a pierdut licența după ce s-a descoperit că nu era singurul caz.

Eu nu am mers la niciuna dintre audieri.

Am trimis documentele și am rămas lângă patul Marinei.

Într-o după-amiază, avocatul lui Dumitru m-a sunat.

— Clientul meu vrea să vă vorbească.

— Nu.

— Vrea să-și ceară scuze.

— Scuzele lui nu-i vor reda soției mele lunile furate.

— Poate depune mărturie și poate ajuta la recuperarea banilor.

— Atunci să vorbească în fața judecătorului.

A fost prima dată când am refuzat să mai salvez un om de consecințele propriilor alegeri.

La șase săptămâni după operație, Marina a venit acasă. Mergea încet, cu o eșarfă crem pe cap și cu o mână sprijinită de brațul meu.

Camera ei era exact cum o lăsase: cărțile ordonate pe noptieră, o fotografie de la mare și cutia cu acele de cusut. Dar pe perete lipsea un calendar pe care îl ascunsese în prima noapte, ca să nu vadă zilele tratamentului.

În sertarul de jos am găsit cana cu frunza aurie.

Era ciobită pe margine. O păstrasem fără să-mi dau seama.

— De ce ai ținut-o? m-a întrebat Marina.

— Pentru că în fiecare seară îmi amintea că cineva încearcă să mă facă să dorm.

Ea a zâmbit trist.

— Îmi pare rău.

— Știu.

— Ai fost foarte furios.

— Am fost speriat. Furia a fost doar forma în care am putut să țin frica în picioare.

Marina a plâns, iar eu am lăsat-o să plângă. Nu mai trebuia să reparăm totul într-o singură noapte.

Trebuia doar să rămânem.

Au trecut șapte luni.

Ne-am mutat într-un apartament mai mic, aproape de școala Kirei. Casa fusese vândută după ce banca a acceptat o înțelegere, iar banii rămași au acoperit tratamentul și cheltuielile medicale.

Eu am plecat de la firma veche și am început să lucrez pentru o organizație care ajuta pacienții să conteste refuzurile asiguratorilor.

Marina își recăpăta puterea. Încă obosea repede, dar în fiecare dimineață își deschidea singură perdelele.

Kira nu mai dormea cu ușa încuiată.

Într-o sâmbătă, la începutul iernii, am găsit-o desenând la masa din bucătărie.

— Ce faci?

— Casa noastră nouă.

În desen era un pătrat strâmb, trei oameni și o cană cu o frunză aurie.

— De ce cana este atât de mare? am întrebat.

Kira a ridicat din umeri.

— Pentru că ne-a ținut împreună.

În seara aceea, Marina a primit un mesaj de la un număr necunoscut.

„Încă te iubesc. Putem începe din nou.”

Nu era de la Dumitru. Era de la un fost coleg al ei, omul care o ajutase să obțină primul împrumut și care dispăruse când tratamentul devenise prea scump. Marina mi-a întins telefonul.

— Ce să-i răspund?

— Ce vrei tu.

Ea a tastat încet:

„Nu mai am nevoie să încep din nou. Am început deja.”

A șters numărul.

Afară a început să ningă.

Am pus cana pe pervaz, sub lumina slabă a bucătăriei. Frunza aurie era aproape ștearsă, dar încă se vedea.

Kira și-a lipit desenul de frigider.

Marina mi-a prins mâna.

De data aceasta, nu a tresărit.

Cana a rămas între noi, ciobită, dar întreagă.