PARTEA 4 — După înmormântarea bărbatului pe care l-am numit tată, avocatul mi-a pus o cutie în brațe și a început să tremure

PARTEA 4

— Inspectorul, am spus, încercând să-mi țin vocea dreaptă, ce s-a întâmplat cu Nathan?

De la celălalt capăt s-a auzit o tăcere scurtă.

— Nu vă panicați. Analizele preliminare arată o doză mare de medicament pentru inimă, administrată în ultimele douăsprezece ore.

Mi s-a golit pieptul.

— Dar a murit în somn.

— Tocmai de aceea investigăm. Cineva a schimbat flaconul din salon.

Avocatul a făcut un pas înapoi.

— Unde este dosarul pe care l-ați găsit? a întrebat inspectorul.

— La mine.

— Nu-l dați nimănui. Și nu părăsiți azilul.

În spatele meu, ușa de la intrare s-a deschis brusc. Un bărbat înalt, cu palton ud și fața ascuțită, a intrat fără să aștepte să fie anunțat.

— Elena Marin?

Avocatul s-a pus între noi.

— Victor Ionescu.

— Nu am venit să vă fac rău, a spus el.

— Atunci de ce ați intrat aici?

Victor și-a șters apa de pe sprânceană cu dosul mâinii.

— Pentru că fratele meu v-a lăsat o minciună construită peste alta. Și pentru că, dacă nu-mi dați arhiva, veți ajunge să răspundeți pentru tot ce a făcut el.

Am strâns cutia la piept.

— Nathan nu a făcut rău nimănui.

— A falsificat contracte, a ascuns transferuri și a folosit compania ca să mă îndepărteze.

— Ai furat din companie, Victor, a spus avocatul. Avem registrele.

Victor a zâmbit fără bucurie.

— Aveți hârtii. Eu am oameni.

Ușa s-a deschis din nou. Doi inspectori au intrat, iar primul i-a arătat lui Victor un document.

— Domnule Ionescu, nu părăsiți clădirea.

— Pe ce motiv?

— Pe motivul că înregistrarea de la azil arată că ați intrat în salonul lui Nathan cu trei ore înainte de deces.

Victor s-a uitat la mine.

— Elena, nu asculta ce spun. Nathan m-a chemat.

— Și flaconul? am întrebat.

Pentru prima dată, nu a găsit imediat un răspuns.

Inspectorul a scos un aparat și a apăsat o tastă. Din difuzor s-a auzit vocea lui Victor, clară, tăiată de zgomotul unui ventilator.

„Dacă nu semnezi transferul, mâine nu mai ai nimic. Nici măcar fiica pe care ai așteptat-o ca un nebun.”

A urmat vocea lui Nathan.

„Nu o vei atinge.”

„Nici nu trebuie. O să creadă că te-ai prefăcut.”

Înregistrarea s-a oprit.

Victor a privit în jur, ca și cum pereții îl trădaseră.

— A fost o discuție, nu o crimă.

— Dar ai intrat în salon, am spus.

— M-a provocat.

Inspectorul i-a cerut să se întoarcă și i-a pus cătușele. Nu am simțit bucurie. Doar o oboseală uriașă, ca după o călătorie pe care nu o alesesem.

În săptămânile următoare, arhiva lui Nathan a fost predată anchetatorilor. În cutii de carton, printre facturi și contracte, se aflau copii ale transferurilor făcute de Victor, înregistrări ale amenințărilor și o scrisoare pe care Nathan o pregătise pentru mine.

„Elena, dacă citești asta, înseamnă că nu am mai avut curajul să-ți spun singur. Nu-ți cer să mă ierți. Îți cer doar să nu crezi că ai fost nedorită. Am fost la ferestrele tale, la serbările tale și în fața școlii tale. De fiecare dată am plecat înainte să mă vezi, pentru că mi-a fost teamă că prezența mea te va pune în pericol. Când m-ai numit tată, fără să știi cine sunt, am primit mai mult decât meritam.”

Victor a fost trimis în judecată pentru fraudă și pentru moartea lui Nathan. Dovezile din arhivă au închis fiecare cale de scăpare. Avocatul care mă avertizase nu a fost implicat; el fusese cel care ascunsese documentele ca să nu ajungă la Victor.

La câteva zile după arestare, am fost chemată într-o cameră mică pentru audiere. Victor stătea în spatele unui geam, cu mâinile pe masă.

— Nu am vrut să-l omor, a spus.

— Dar ai vrut să-l sperii.

— Era bătrân și bolnav.

— Și totuși ai venit la el.

Un inspector a pornit din nou înregistrarea. Victor și-a auzit propria voce spunând că mă va face să cred că Nathan s-a prefăcut.

A tresărit.

— Oprește-o.

— Ascultă, i-am spus. Pentru prima dată, ascultă ce ai făcut.

Vocea lui din aparat a continuat să amenințe. Victor și-a coborât capul. Când înregistrarea s-a terminat, nu mai avea nimic de spus.

Nu am mai mers la azil după aceea. Salonul lui Nathan fusese golit. Pe noptieră rămăsese doar fotografia noastră de la mare, în care el zâmbea către cameră, iar eu țineam în mână fularul lui vișiniu.

Am luat fotografia.

Fularul nu l-am putut lua. Era agățat de spătarul scaunului, iar lumina de iarnă îi făcea culoarea să pară aproape neagră.

L-am lăsat acolo.

Patru luni mai târziu, m-am mutat într-un oraș de lângă mare și am început să lucrez la un centru pentru îngrijirea vârstnicilor. Nu le-am spus tuturor povestea mea. Nu era nevoie.

În fiecare dimineață, duceam cafeaua în grădină și mă așezam lângă cei care nu primeau vizite.

Uneori, cineva mă întreba cine sunt.

— Fiica unui om care m-a găsit prea târziu, răspundeam.

Într-o sâmbătă, fiica unei paciente mi-a adus un desen făcut de copilul ei. Era o casă, o mare și două persoane ținându-se de mână. Deasupra, copilul scrisese cu litere mari: „AICI E LOC PENTRU TOȚI.”

Am pus desenul pe frigider.

În prima zi de ninsoare, am găsit în cutia poștală un plic de la Victor. Era scris de mână.

„Elena, știu că nu merit un răspuns. Dar Nathan a fost și fratele meu. Te rog să mă ajuți să recuperez ultima lui scrisoare. Îți voi spune tot.”

Am stat mult timp cu plicul în mână.

Apoi l-am rupt în două și l-am aruncat.

Nu pentru că nu voiam să știu totul.

Știam deja destul.

Nathan îmi lăsase casa, banii și arhiva, dar cel mai important lucru nu se afla în niciun document. Îmi lăsase libertatea de a nu mai fi copilul abandonat din povestea mamei mele.

În fiecare duminică mergeam la plajă. Mă așezam pe nisip și priveam valurile până când frigul îmi pătrundea în palme.

Într-o zi, am purtat pentru prima dată fularul lui vișiniu. Îl găsisem împachetat într-un sertar al casei, împreună cu o notiță.

„Pentru ziua în care nu vei mai aștepta pe nimeni.”

L-am înfășurat în jurul gâtului.

Vântul l-a ridicat ușor, ca și cum mâna lui Nathan încă îl ținea.

Am privit marea și am șoptit:

— Bună, tată.

De data aceasta, nu mai era o prefăcătorie.

Fularul a fluturat în vânt.

Și am mers înainte.