PARTEA 4 — Cu o săptămână înainte de nuntă, logodnicul meu m-a trimis la spital, iar când i-am auzit secretul, a amuțit

PARTEA 4

Casa Ilincăi era la aproape patruzeci de minute de spital, într-un cartier cu străzi înguste și felinare slabe.

Am încercat să mă ridic din pat.

— Nu pleci nicăieri, a spus Andrei.

— Sora mea este singură.

— Poliția este deja pe drum.

— Nu aștept să aflu dacă ajung la timp.

Mi-au tremurat genunchii când am pus picioarele pe podea. Asistenta a alergat spre mine, iar mica lună albastră de la brățară a lovit marginea metalică a patului.

Clinchetul acela m-a ținut în picioare.

Nu știam dacă era curaj sau furie. Știam doar că nu mai eram femeia care semna orice îi întindea Logan.

Andrei a sunat-o pe polițistă.

— Ați găsit-o pe Ilinca?

A ascultat câteva secunde.

— Este în casă. Tehnicienii verifică încăperile.

Am închis ochii, iar aerul mi-a ieșit din piept ca după o lovitură.

Apoi telefonul lui Andrei a sunat din nou.

De data aceasta era Logan.

— Nu răspunde, a spus el.

— Ba da.

Am luat telefonul cu degetele bandajate.

— Unde este sora mea?

— În siguranță, dacă îți vezi de treabă.

— Ai trimis pe cineva la ea?

— Nu știi ce vorbești.

— Știu că ai plătit un om să-mi arunce acid în față. Știu că te-ai căsătorit cu Raluca în timp ce repetai jurămintele cu mine. Știu că ai falsificat actele tatălui meu.

Pentru prima dată, nu mi-a răspuns imediat.

— Ai ascultat înregistrarea, a murmurat.

— Da.

— Atunci știi că nu ai nicio șansă să mai controlezi compania.

— Eu ți-am construit viața.

— Nu. Mi-ai ocupat viața.

Andrei mi-a făcut semn să pun difuzorul.

În încăpere au intrat un polițist și o femeie de la protecția victimelor. În timp ce Logan continua să vorbească, Andrei a înregistrat fiecare secundă.

— Poți să mă distrugi, Mara, a spus Logan. Dar fără mine nu vei putea nici să te ridici din pat.

— Ai uitat ceva.

— Ce?

— Încă nu mi-ai distrus mintea.

Am închis apelul.

A doua zi, Radu a venit la secție și a predat cartela de memorie. Filmarea arăta parcarea din spatele unui restaurant. Logan îi întindea bărbatului un plic și îi arăta o fotografie cu mine.

— Fața, spusese el. Să nu poată ieși din casă fără să se ascundă.

Radu era lângă el, cu mâinile în buzunare.

Când polițista a apăsat pauză, camera a devenit foarte tăcută.

— Vrei să continui? m-a întrebat.

Am dat din cap.

Pe filmare, Logan se întorsese spre Radu și spusese:

— Dacă se întâmplă ceva, eu sunt logodnicul îndurerat. Nimeni nu suspectează bărbatul care plătește tratamentul.

Am auzit cuvintele și din afară, nu doar din amintirea mea.

A fost mai rău decât când le auzisem în salon.

Pentru că atunci încă puteam să le confund cu un coșmar. Acum erau imagine, sunet, dată și oră.

Logan a fost arestat în aceeași seară, la sediul companiei. Încerca să plece prin garaj, cu două valize și Raluca lângă el.

— Nu mă abandona acum! i-a strigat ea.

— Taci și urcă în mașină!

— Mi-ai spus că totul este al nostru!

— Am spus ce trebuia să spun ca să te căsătorești cu mine.

Polițiștii au ajuns înainte să pornească motorul.

Raluca a fost audiată ore întregi. A pretins că nu știa nimic, dar telefonul ei conținea mesaje în care îl întreba când voi fi „scoasă definitiv din ecuație”.

Andrei a cerut imediat înghețarea transferului de acțiuni. Expertiza a confirmat falsul, notarul a recunoscut că fusese păcălit, iar angajatul care salvase înregistrarea a depus mărturie.

În săptămânile următoare, Logan a încercat să recupereze controlul prin telefoane, scrisori și intermediari.

Avocatul lui m-a sunat într-o dimineață.

— Domnul Vance este dispus să plătească orice sumă pentru retragerea plângerii.

— Nu vreau banii lui.

— Doamnă Ionescu, tratamentul dumneavoastră va fi foarte costisitor.

— Tratamentul meu nu este o monedă de schimb.

— Vă rog să vă gândiți.

— M-am gândit cinci ani. Acum aleg.

A închis fără să-și ia rămas-bun.

Într-o după-amiază, asistenta m-a dus într-o cameră mică pentru a-mi schimba bandajele. Pe perete era o oglindă acoperită cu o pânză albă.

— Vreți să vă vedeți? m-a întrebat.

Mi-am strâns degetele în jurul brățării.

— Încă nu.

— Este în regulă.

— Nu pentru că mi-e rușine. Pentru că vreau să aleg eu momentul.

A fost prima dată când am simțit că fața mea nu mai aparținea atacului.

Trei luni mai târziu, m-am mutat cu Ilinca într-un apartament mic din Brașov. Avea ferestre spre munți, podele care scârțâiau și o bucătărie în care încă mirosea a vopsea proaspătă.

Am început să lucrez cu o fundație care ajuta victimele atacurilor cu substanțe corozive. Nu puteam încă sta multe ore la birou, dar răspundeam la telefoane și citeam dosare.

În fiecare dimineață, Ilinca îmi lăsa cafeaua pe masă și îmi spunea:

— Astăzi nu trebuie să fii puternică.

— Atunci ce trebuie să fiu?

— Aici.

Uneori, asta era suficient.

Primele zăpezi au venit în noiembrie. Ilinca a desenat pe frigider o casă galbenă, două femei și un soare prea mare pentru cerul din Brașov.

— De ce soarele este în casă? am întrebat-o.

— Pentru că afară nu ajunge mereu.

Am râs. A fost primul râs care nu m-a durut.

În decembrie, judecătorul a aprobat controlul meu deplin asupra acțiunilor, iar compania a fost scoasă de sub orice influență a lui Logan. Procesul urma să dureze, dar adevărul nu mai putea fi cumpărat.

Radu a primit o pedeapsă pentru complicitate și mărturie mincinoasă, însă declarația lui a contribuit la condamnarea lui Logan. Nu m-am bucurat când am aflat. Doar am respirat mai ușor.

Într-o seară, după aproape șase luni, Logan mi-a trimis un ultim mesaj.

„Mara, am greșit. Raluca m-a părăsit. Compania nu mai este aceeași. Eu nu mai sunt același. Lasă-mă să te văd o dată.”

Am privit mesajul mult timp.

Apoi i-am răspuns:

„Nu mai sunt locul în care te întorci când pierzi totul.”

Am șters conversația.

Nu l-am blocat din răzbunare. L-am blocat pentru că liniștea mea nu mai avea nevoie de permisiunea lui.

În acea noapte, Ilinca a intrat în camera mea cu desenul în mâini.

— Vrei să vezi ceva?

Mi-a întins o foaie. Desenase o lună albastră deasupra casei.

— Seamănă cu brățara ta, a spus ea.

Am privit metalul subțire de la încheietura mea. Îl purtasem în ziua atacului, în salon, la secție și în fiecare dimineață de după aceea.

Logan mi-l dăduse crezând că îmi oferă o promisiune.

Dar promisiunile lui se spărseseră.

Luna rămăsese.

Am prins desenul pe perete, lângă fereastră. Afară ningea încet, iar lumina felinarului se așeza peste zăpadă ca o liniște nouă.

Pentru prima dată după mult timp, nu mi-am ascuns fața.

Am ridicat privirea.

Și am lăsat luna să strălucească.