PARTEA 4
…Am ținut telefonul lipit de ureche și am simțit cum toți din încăpere mă privesc.
— Cine a ridicat banii? am întrebat.
Vocea de la celălalt capăt a ezitat.
— Nu putem spune la telefon. Vă rog să veniți înainte de închidere.
Am închis.
Oleg a făcut un pas spre mine.
— Vera, nu te duce.
— De ce?
— Pentru că nu înțelegi ce vei găsi.
Claudia și-a strâns dosarele.
— Tocmai de aceea trebuie să meargă.
La bancă am ajuns cu zece minute înainte de ora șase. Holul era aproape gol. Un aparat de schimbat numere scotea un bâzâit monoton, iar pe podea se vedeau urmele ude lăsate de pantofii clienților.
O funcționară pe nume Sorina ne-a condus într-un birou mic. Pe masă a pus un dosar cu copertă maro, prins cu o agrafă metalică.
— Contul era deschis pentru alocațiile și economiile copiilor, a spus ea. În urmă cu un an, cineva a cerut eliberarea unei sume mari. Semnătura dumneavoastră apare pe cerere.
Mi s-au răcit degetele.
— Nu am semnat niciodată așa ceva.
Sorina a scos documentul. Semnătura semăna cu a mea, dar litera „V” era prea ascuțită. Am știut imediat.
— Oleg.
Claudia a apropiat foaia de lampă.
— A fost ridicată și o copie după certificatul de naștere al lui Matei.
Am închis ochii. În ziua aceea, Oleg îmi spusese că merge la bancă pentru o refinanțare. Eu eram internată cu copilul și îi trimisesem actele prin sora lui.
Sorina a continuat:
— Banii au fost transferați către firma care a lucrat la acoperiș. Dar factura reală era mai mică decât suma retrasă.
— Diferența? am întrebat.
— A mers într-un cont personal.
Pe foaie era numele lui Oleg.
Nu am plâns. M-am uitat la cifre și am înțeles ce încercase el să ascundă sub donație: nu o simplă teamă de divorț, ci o gaură financiară pe care o săpase singur și o umpluse cu banii copiilor.
Când am ieșit, pe trotuar ne aștepta Liudmila Ivanovna. Galina o adusese cu mașina. Bătrâna stătea învelită într-o pătură subțire, cu bastonul între genunchi.
— Ai aflat? m-a întrebat.
— Da.
— Atunci trebuie să afli și de ce am venit.
Mi-a întins plicul albastru închis.
— În el este testamentul meu. Nu îi las lui Oleg casa. Nu pentru că vreau să te răsplătesc, ci pentru că nu vreau ca ea să ajungă la cei care au încercat să o vândă. Terenul meu din sat și economiile mele vor fi puse într-un fond pentru băieți, dar numai dacă tu accepți să administrezi totul împreună cu un reprezentant independent.
Am rămas fără aer.
— De ce nu mi-ai spus înainte?
— Pentru că am fost lașă. Mi-am crescut fiul acoperindu-i greșelile. Când am înțeles că te va îngropa sub ele, era aproape prea târziu.
Galina a izbucnit:
— Mamă, vrei să distrugi familia?
Liudmila a întors capul spre ea.
— Familia ai distrus-o când ai numărat pereții înainte să numeri copiii.
A doua zi, la șapte fără un sfert, am ajuns la casă. Două mașini ale firmei de dezvoltare stăteau lângă gard. Un bărbat cu cască albă descărca un teodolit, iar în curte se auzea motorul unui utilaj.
— Nu aveți dreptul să intrați, am spus.
— Avem un contract semnat, a răspuns el.
Claudia i-a întins notificarea notarului și dovada suspendării înregistrării.
— Contractul nu poate produce efecte cât timp titlul este contestat. Dacă intrați, veți răspunde pentru fiecare cărămidă mutată.
Bărbatul a telefonat cuiva. Motorul utilajului s-a oprit.
Oleg a apărut din spatele mașinii. Avea fața palidă și aceeași pată de var pe manșetă, ca în ziua în care mă așteptase în curte.
— Vera, dă-mi documentele și mă ocup eu.
— Te-ai ocupat deja.
— Pot repara.
— Nu cu promisiuni.
A îngenuncheat lângă masa de lucru din hol, unde încă zăceau mostrele de gresie. A scos din buzunar o cheie mică, prinsă de un șnur roșu.
— Am amanetat mașina. Am vândut ceasul tatălui meu. Mai am nevoie doar de două săptămâni.
— Pentru ce?
— Pentru a acoperi creditul și a anula contractul.
Claudia s-a uitat la mine.
— Dacă îl ajutăm, casa poate rămâne întreagă. Dar banii trebuie administrați printr-un acord scris, iar Oleg trebuie să recunoască retragerea și să cedeze toate drepturile asupra proprietății și veniturilor viitoare.
Oleg a ridicat privirea.
— Vrei să-mi iei totul?
— Nu. Vreau să încetezi să iei de la copii.
A urmat o tăcere grea. De la etaj s-a auzit Matei tușind în somn. Am urcat, i-am dus apă și am rămas lângă el până a deschis ochii.
— Mama, oamenii aceia ne iau casa?
Am simțit că întrebarea lui mă lovește mai tare decât orice semnătură falsă.
— Nu, i-am spus. Casa nu pleacă nicăieri.
— Și tata?
Am coborât cu paharul lui în mână.
În sufragerie, Oleg stătea cu capul plecat. Galina ținea actul de donație între degete, iar Liudmila Ivanovna privea spre peretele pe care copiii desenaseră cu creioane colorate înainte să fie zugrăvit.
— Semnez, a spus Oleg.
— Nu aici, a răspuns Claudia. La notar, cu toate anexele.
— Și după aceea?
— După aceea vei locui în apartamentul pe care îl închiriezi singur. Vei plăti lunar partea ta din datoria copiilor. Nu vei mai avea acces la conturi sau la documentele casei.
— Vrei să mă dai afară din viața lor?
Am pus paharul pe masă.
— Nu eu te-am scos. Tu ai schimbat o casă întreagă pe o minciună.
Oleg și-a acoperit fața cu palmele. Galina a început să plângă, dar nu am mai simțit nevoia să o consolez. Liudmila, în schimb, s-a ridicat cu greu și i-a pus actul în brațe.
— Citește fiecare rând, fiule. Așa cum n-ai citit când ai semnat.
La notar, Oleg a cedat drepturile asupra casei și a recunoscut în scris că banii din contul copiilor fuseseră retrași fără acordul meu. Firma de dezvoltare a renunțat la contract după ce și-a primit avansul din vânzarea mașinii și din economiile lui. Nu a fost nevoie de spectacol. Oleg pierduse exact lucrul pentru care mințise: controlul asupra casei.
Galina nu a mai venit să ceară cheile. După ce Liudmila a mutat-o într-un apartament mic, cele două femei au rămas singure cu propriile explicații. Tatiana mi-a trimis o singură scrisoare, în care recunoștea că știa despre datorii și că tăcuse pentru că Oleg îi promisese bani. Nu i-am răspuns, dar am păstrat scrisoarea în dosarul destinat copiilor.
Mihai a refuzat orice plată pentru mărturia lui. Am insistat să-i achit ultima factură și i-am cerut să refacă terasa. A venit într-o sâmbătă dimineață cu același registru vechi sub braț.
— Ce faci cu el? l-am întrebat.
— Îl păstrez. Poate într-o zi vor crede că femeile nu știu cât costă o casă.
Am zâmbit.
— Atunci scrie și cât costă să o aperi.
Oleg și-a văzut băieții în fiecare duminică, la început sub supravegherea mea, apoi singur, după ce a plătit primele datorii și a adus copii noi pentru Matei. Nu i-am promis că totul va fi ca înainte. Nici el nu mi-a mai cerut asta.
Într-o după-amiază, a venit să semneze ultima anexă privind economiile copiilor. Pe masă se afla caietul meu verde. L-a privit mult timp.
— Ai notat fiecare leu, a spus.
— Fiecare leu pe care l-ai uitat.
A scos din buzunar un creion și a semnat. La plecare, s-a oprit lângă peretele din hol, acolo unde încă se vedea o dungă galbenă lăsată de fularul tatălui meu în ziua când venise cu banii pentru ferestre.
— L-ai păstrat? a întrebat.
— Nu fularul. Dovada că nu am construit singură.
A plecat fără să mai spună nimic.
Seara, am pus registrul lui Mihai lângă certificatul de naștere al lui Matei și lângă actul prin care casa rămânea a copiilor. Nu erau trofee. Erau urmele unei lupte pe care nu o cerusem, dar pe care trebuia să o duc până la capăt.
Apoi băieții au coborât în fugă, iar Matei ținea în mână o bucată de cretă galbenă.
— Mamă, putem să desenăm din nou pe perete?
Am privit pata veche, rămasă sub zugrăveală, și i-am întins creta.
— Da. Dar de data asta, desenați unde puteți vedea.
Matei a ridicat creta spre peretele gol, iar primul lui soare a apărut chiar peste locul unde, cândva, fusese ascunsă minciuna lui Oleg.
Missed the beginning?




