PARTEA 4 — La balul cu măști, am auzit un plan care mă transforma în vinovată, iar când am arătat spre oaspeți, el a încremenit

PARTEA 4

— Nu, am spus. Asta nu se poate.

Luca a rămas nemișcat în fața mea, cu masca neagră încă pe chip și cu mâna întinsă spre dosarul prins în cureaua de piele.

— Norah, ascultă-mă.

— Mi-ai spus că vei rămâne lângă mine până la miezul nopții.

— Și am rămas.

— Mi-ai spus să nu mă întorc în bucătărie, să nu-mi ating căruciorul, să nu răspund la telefon. M-ai făcut să dansez în timp ce fratele meu era legat într-o cameră.

— Ca să nu fii ucisă.

— L-ai dus acolo.

— Nu eu.

Paznicul cu masca cenușie a pus dosarul pe masa de marmură. Se numea Arthur Bell, am aflat mai târziu, dar în acea clipă pentru mine era doar omul care tocmai îmi spărsese ultima speranță.

— Luca nu a ordonat răpirea, a spus el. A ordonat să fie adus Dany într-un loc sigur, înainte ca oamenii lui Vincent să-l găsească.

— Asta nu schimbă faptul că nu mi-a spus.

Luca și-a scos masca.

Nu era chipul unui om rece. Era chipul unui bărbat care ținuse prea multe lucruri închis în el: ochii obosiți, o tăietură veche lângă sprânceană și o urmă palidă pe gât, acolo unde cineva încercase cândva să-l sugrume.

— Dacă îți spuneam cine sunt, Vincent te-ar fi ucis înainte de ora zece, a spus el. Toți invitații credeau că eu sunt cel de pe scenă, dar omul acela era nepotul meu, Adrian. A fost momeala. Vincent voia să mă facă să ies la vedere.

— Și tu voiai să mă folosești ca momeală?

— Nu. Voiam să găsesc omul din personal care lucra pentru el. Când te-am văzut fugind din pivniță, am crezut că ești parte din plan. Apoi ai spus despre inel.

Vincent a izbucnit:

— Nu aveai dreptul să mă urmărești în propria familie!

Luca s-a întors spre el.

— Aveam tot dreptul după ce ai încercat să-mi omori soția.

A urmat o liniște grea.

— Soția? am întrebat.

Luca nu s-a uitat la mine.

— Mama lui Adrian. A murit într-un accident de mașină acum trei ani. Frânele fuseseră tăiate. Vincent a plătit mecanicul, dar nu a știut că mecanicul lăsase o copie a ordinului.

Vincent a început să râdă, dar râsul s-a transformat într-o tuse uscată.

— Crezi că un registru vechi mă poate distruge?

Donnelly a desfăcut cureaua dosarului. Înăuntru se afla un registru cu pagini îngălbenite, însemnări, sume și inițiale. Pe prima pagină era sigiliul unei companii de transport. Pe ultima, semnătura lui Vincent.

Nu era doar o listă de plăți. Era dovada că își înscenase moartea pentru a-și păstra averea ascunsă și că pregătise transferul tuturor afacerilor către un interpus. Planul lui era simplu: Luca să moară, iar familia să creadă că Vincent revenise pentru a conduce din umbră.

— Dany a găsit registrul în depozitul de la docuri, a spus Donnelly. A lucrat acolo o singură noapte, ca să-și plătească datoria. A văzut numele meu și pe al lui. A încercat să-l copieze, dar oamenii lui Vincent l-au prins.

Am simțit cum genunchii îmi cedează.

— Unde este acum?

Arthur a arătat spre coridor.

— În camera cazanelor.

Am fugit. Luca a venit după mine, însă m-am întors la jumătatea drumului.

— Nu mă urma.

— Norah…

— Dacă fratele meu este rănit, nu-mi vorbi despre protecție.

Am coborât scările înguste, printre țevi și miros de ulei ars. La capătul coridorului, Dany stătea pe podea, cu mâinile legate în față. Avea buza spartă, dar era conștient.

— Nor! a strigat.

M-am aruncat lângă el și am tăiat legăturile cu un ciob de metal.

— Cine ți-a făcut asta?

— Oamenii lui Vincent. Dar… nu te supăra.

— Spune-mi.

Dany a scos din cămașă o bucată mică de hârtie, mototolită și pătată cu sânge.

— Eu i-am dat lui Vincent numele tău pentru slujbă.

Am închis ochii.

— Știu.

— Nu, nu știi tot. Am acceptat datoria. Șaizeci de mii. Am crezut că pot câștiga banii înapoi. Când am aflat pentru cine lucram, am încercat să fug. Dar Vincent mi-a spus că, dacă nu te aduc aici, te va face să plătești pentru mine.

— De ce mi-ai trimis mesajele?

— Pentru că voiam să rămâi în bucătărie. Credeam că acolo oamenii lui nu te vor găsi. Nu știam că arma urma să fie pusă în cărucior.

În spatele lui, Luca s-a oprit la câțiva pași.

— Ai avut o singură șansă să-i spui adevărul, i-a spus lui Dany.

Dany s-a ridicat cu greu.

— Iar tu ai avut șapte ani să nu o minți pe sora mea.

Luca a primit lovitura fără să clipească.

Din sala de bal s-a auzit un zgomot de pași și glasuri. Vincent cobora scările, urmat de chelnerul cu cicatrice. Nu fugise. Ținea în mână arma recuperată și o îndrepta spre noi.

— Dosarul, Luca, a spus Vincent. Pune-l jos.

Luca s-a așezat în fața mea.

— Ai pierdut deja.

— Nu încă.

Vincent a apăsat trăgaciul.

Arma a făcut doar un clic sec.

Donnelly apăruse în capătul scării. Ținea în palmă cartușele scoase din magazie.

— Le-am schimbat când l-am lovit, a spus ea.

Chelnerul cu cicatrice a încremenit.

Vincent s-a întors spre el.

— Trage!

— Nu mai am cu ce.

— Atunci lovește-i!

Chelnerul a coborât brațul. Sub lumina galbenă a becului, cicatricea de pe bărbia lui s-a întins când a strâns din dinți.

— Mi-ai promis că-mi plătești operația fiului meu.

— Ți-am promis și o viață întreagă. Uită-te unde ai ajuns.

Bărbatul a lăsat arma să cadă.

A fost clipa în care Vincent a pierdut tot ce cumpărase vreodată: frica acelui om, loialitatea lui, controlul asupra poveștii.

Donnelly a urcat imediat în sala de bal și a pus registrul în mâinile celor doi inspectori care intraseră prin ușa laterală. Nu a existat o urmărire spectaculoasă. Vincent nu a încercat să fugă.

A privit spre Luca.

— Fără mine, familia asta nu va supraviețui.

— Familia a supraviețuit în ciuda ta, a răspuns Luca.

Mai târziu, când oamenii au plecat și balul s-a terminat, am rămas în bucătărie cu Dany. Căruciorul meu era încă acolo, lângă tejghea. Pe mâner atârna șorțul alb, pătat cu șampanie.

Dany a pus pe masă o foaie de hârtie.

— Este contractul de datorie, a spus el. Am semnat. Nu pot să mă prefac că nu.

Luca a intrat în încăpere și a așezat lângă foaie registrul lui Vincent.

— Datoria lui Dany nu mai există, a spus.

Am ridicat privirea.

— Nu cumpăra iertarea noastră.

— Nu o cumpăr. Recuperez banii pe care tatăl meu i-a luat de la oameni ca el.

— Și ce vrei de la mine?

Luca a privit spre șorțul alb, nu spre mine.

— Să depui mărturie. Atât.

— Asta este tot?

— Pentru tine, nu. Pentru mine, este începutul plății.

Dany a inspirat adânc.

— Nor, trebuie să-ți spun ceva. Am găsit registrul pentru că am vrut să-l vând. Nu pentru că eram curajos.

— Știu.

— Și totuși m-ai venit să mă scoți.

— Ești fratele meu. Nu înseamnă că te voi lăsa să-mi distrugi viața din nou.

El a dat din cap, cu ochii umezi.

— Atunci ajută-mă să o repar.

Am împins contractul spre el.

— Mâine mergem la bancă. Îți găsim de lucru la depozit, nu la jocuri. Iar dacă mai ascunzi vreo datorie, îți împachetezi singur lucrurile.

— Bine.

Luca a scos din buzunar o mică agrafă de argint. Pe ea era gravată o molie cu aripile întinse, aceeași formă ca masca pe care mi-o pusese în camera de haine.

— Ai uitat asta.

Am luat-o, apoi i-am închis degetele peste ea.

— Păstreaz-o. Ai nevoie să-ți amintești că nu toți cei pe care îi ascunzi vor rămâne ascunși.

Pentru prima dată în acea noapte, Luca a zâmbit cu adevărat, obosit și dureros.

— Atunci voi încerca să nu mai ascund pe nimeni.

Din sala goală s-a auzit un clopot. Nu era miezul nopții, ci ceasul vechi al casei care rămăsese în urmă cu o oră.

Dany a ridicat șorțul de pe cărucior. În buzunarul lui a găsit un singur cartuș, uitat de cineva.

Luca l-a luat și l-a pus pe masă, lângă contract.

— Asta, a spus el, va rămâne dovada că ai fost aici și ai ieșit vie.

Am privit cartușul, apoi mâna lui Dany, încă zgâriată de legături.

Pe marmura albă, agrafa în formă de molie a prins lumina becului și a strălucit ca o aripă mică, încăpățânată, deasupra glonțului gol.

Missed the beginning?

← Read the story from part one

Оцените статью