PARTEA 4
— A spus că are cinci minute să semneze transferul sau femeia moare.
Dante nu a ridicat vocea. A luat doar telefonul din mâna lui Marcus și a ascultat mesajul transmis de un bărbat aflat în sala consiliului.
— Adrian, a spus el. Dacă îi atingi un fir de păr, nu mai apuci să folosești compania pe care încerci să o furi.
Din difuzor s-a auzit râsul unchiului său.
— Vino singur. Fără arme, fără martori și fără eroina ta rănită.
— Emily vine cu mine.
— Atunci femeia lui Victor moare înainte să ajungeți la lift.
Dante mi-a întins telefonul. Am apăsat butonul de înregistrare doar ca să-i pot auzi din nou vocea, dar el mi-a prins mâna.
— Nu ai nevoie de asta.
— Nu pentru el. Pentru mine.
Nu voiam să mai existe o clipă din viața mea pe care să o povestească alții în locul meu.
Am plecat din birou la cinci și treizeci și șapte. Marcus mergea în față, Victor în spate, iar Dante își ținea brațul aproape de trup, deși sub haină avea o armă.
Eu eram cea mai lentă. Fiecare pas îmi trăgea de rană ca o sfoară udă.
— Te poți opri, a spus Dante.
— Nu după ce m-ai cărat din birou în brațe.
— Nu te-am cărat. Te-am scos de acolo.
— Cu fața aceea îngrozită?
A întors capul spre mine.
— Ai văzut?
— Ultimul lucru înainte să leșin.
Pentru o secundă, pe chipul lui a trecut ceva vulnerabil. Apoi liftul s-a deschis și ne-a înghițit lumina albă.
În sala consiliului, la ora cinci și patruzeci și patru, aerul mirosea a lemn lustruit și fum de trabuc. Adrian Moretti stătea la capătul mesei, sprijinit în bastonul cu mâner de fildeș. Lângă el, o femeie în vârstă plângea cu mâinile legate de brațele scaunului.
Victor a scos un sunet scurt și a făcut un pas înainte.
— Mamă.
Adrian a ridicat un deget. Un bărbat din spatele femeii a apăsat lama unui cuțit lângă gâtul ei.
— Nu te apropia.
Dante a intrat primul.
— Ai vrut să mă vezi. Sunt aici.
În jurul mesei se aflau șase membri ai consiliului, toți oameni care îl salutaseră pe Dante ani întregi cu zâmbete calculate. Acum priveau în jos, spre dosare și pahare cu apă neatinsă.
Adrian a împins un document spre locul lui Dante.
— Demisia. Transferul temporar al conducerii către mine. Semnezi și femeia pleacă.
— Nu ai nevoie de semnătura mea, dacă ai deja controlul consiliului.
— Am nevoie de ea pentru bănci. Și pentru port.
Acolo era miezul. Nu voia doar compania. Voia proiectul portuar, terenul și contractul care urma să aducă familiei sute de milioane.
Eu am rămas lângă perete, cu mapa strânsă sub braț. Compasul de alamă îmi zgâria palma.
Adrian m-a observat.
— Fata aceea. Încăpățânată ca tatăl ei.
Dante s-a întors brusc.
— Repetă.
— James Carter era un contabil neînsemnat care a confundat cifrele cu puterea. A descoperit ceva ce nu înțelegea și a plătit pentru asta.
Sala a înghețat.
Victor și-a ridicat capul.
— Ai spus că a fost un accident.
Adrian a zâmbit fără căldură.
— Pentru tine, da. Era mai simplu.
Am simțit cum îmi amorțesc degetele.
Dante s-a uitat la mine, dar eu nu i-am răspuns privirii. Aveam nevoie să văd totul, fiecare gest, fiecare persoană care avea să poarte amintirea acestei clipe.
— Ai ordonat moartea lui James Carter, a spus Dante.
— Am ordonat să fie oprit. Nu eu am ales cum.
— Și ai trimis oamenii după Emily.
Adrian a bătut cu degetul în document.
— Am trimis un avertisment. Fata trebuia doar să dispară din firmă. Castellano a fost nerăbdător, iar tu ai devenit sentimental.
Cuvântul acela m-a lovit mai tare decât mă așteptam.
Dante și-a întors fața spre mine.
— Emily, vino aici.
Am mers până la masă. Umărul mă durea, dar nu m-am oprit.
— Deschide mapa, mi-a spus el.
Am scos pagina scrisă de tatăl meu și chitanța bancară. Adrian a pălit, însă numai pentru o clipă.
— Hârtie veche, a spus el. Nu dovedește nimic.
— Poate că nu, am răspuns. Dar ceea ce dovedește totul este ceea ce ai făcut acum.
Am pus pe masă o a doua foaie.
Victor a privit-o și a închis ochii. Marcus a înțeles primul.
— Registrul de acces, a spus el.
Nu găsisem acel registru în căptușeala mapei. Îl luasem de la recepție înainte să plecăm. În el apărea ora la care Adrian intrase în turn în dimineața atacului, deși susținuse că era la reședința lui. Mai jos, semnătura lui confirma că primise planurile de securitate ale biroului.
Adrian a întins mâna.
— Dă-mi foaia.
— Nu.
— Nu înțelegi cu cine vorbești.
— Ba da. Vorbesc cu omul care mi-a ucis tatăl și a încercat să mă împuște ca să ascundă o afacere.
Unul dintre membrii consiliului s-a ridicat.
— Adrian, eu nu am aprobat niciodată transferul acesta.
Altul a întors spre el dosarul.
— Nici eu. Semnăturile noastre sunt copiate.
Adrian s-a uitat spre fiecare chip, iar atunci am înțeles de ce fusese atât de sigur pe el. Îi ținuse pe toți în frică, nu în loialitate.
Marcus a făcut un pas spre bărbatul cu cuțitul.
— Las-o pe doamna Romano.
— Nu te apropia, a șuierat omul.
Victor nu a așteptat. A apucat scaunul din apropiere și l-a aruncat peste masă. Lama s-a desprins de gâtul mamei lui. Marcus a ajuns la ea într-o clipă, iar Dante l-a prins pe atacator de încheietură și l-a izbit de podea.
Adrian a încercat să fugă.
Bastonul i-a alunecat pe marmură.
Dante l-a prins de braț înainte să atingă ușa.
— Nu ai vrut să mă ucizi, nu-i așa? am spus.
Adrian s-a uitat la mine.
— Voiam să-ți iau compania. Moartea ta ar fi fost doar o soluție curată.
— Și de ce l-ai lăsat pe tata să creadă că tu l-ai salvat după accident?
Pentru prima dată, pe fața lui a apărut furia adevărată.
— Pentru că un om îndoliat este ușor de condus. Dante avea nevoie de un protector.
Dante și-a strâns degetele pe brațul lui.
— Nu ai fost protectorul meu. Ai fost lanțul meu.
Adrian a râs scurt.
— Fără mine, ai fi fost un băiat speriat într-o familie de prădători.
— Poate, a spus Dante. Dar atunci nu aș fi devenit omul care ai vrut să fii.
Victor și-a dus mama lângă perete. Femeia plângea, iar el îi săruta fruntea, repetând că totul s-a terminat, deși încă nu se terminase nimic.
Un membru al consiliului a ridicat telefonul.
— Transferurile către firmele lui Castellano au fost blocate. Banca a primit deja copiile registrelor.
Adrian s-a întors spre mine.
— Ai trimis documentele înainte să vii?
— I le-am trimis lui Dante acum trei luni.
Dante m-a privit uimit.
— Ce?
Am simțit că îmi tremură vocea, dar nu și mâna.
— Nu știam dacă pot avea încredere în tine. Așa că am trimis copii într-un loc unde Adrian nu putea ajunge.
— Unde?
— La fundația care conduce arhiva accidentelor maritime. Tatăl meu lucrase cu ei înainte să moară. Aveau toate registrele originale ale portului.
Acesta era lucrul pe care nu-l știa nimeni. Nu fusesem doar asistenta lui Dante în ultimii trei ani. Căutasem încet, în tăcere, adevărul despre moartea tatălui meu. Iar când găsisem numele lui Adrian, intrasem în biroul lui Dante pentru a afla dacă era și el implicat.
Nu fusese.
Dar asta nu însemna că îl iertasem pentru anii în care nu pusese niciodată întrebări.
Dante a lăsat brațul lui Adrian și s-a apropiat de mine.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că erai fiul lui. Pentru că orice ți-aș fi spus ar fi putut ajunge la el.
— Și când ai intrat între mine și glonț?
Am privit spre cămașa lui pătată de sânge.
— Atunci nu am mai avut timp să fiu prudentă.
A clipit încet. Nu și-a ascuns emoția, dar nici nu a transformat-o într-o promisiune mare, frumoasă și inutilă.
— Îmi datorezi o explicație, a spus el.
— Îți datorez doar adevărul.
— Atunci spune-mi de ce ai făcut-o.
Sala se golise aproape complet. Consilierii ieșiseră cu dosarele, Victor își însoțea mama spre lift, iar Marcus rămăsese lângă perete, privind podeaua unde căzuse bastonul.
M-am apropiat de Dante.
— Pentru că te iubesc. Dar și pentru că, în acea clipă, am văzut un om care nu știa că este în pericol. Nu am vrut să mori înainte să afli cine te ținea prizonier.
Dante a închis ochii o clipă.
— Emily, nu pot să-ți cer să rămâi lângă mine după asta.
— Nu-mi cere.
— Atunci ce vrei?
Am scos compasul de alamă de pe mapa ruptă. Avea zgârieturi adânci, dar acul încă se mișca.
— Vreau să deschid arhiva proiectului portuar și să conduc ancheta internă. Nu ca secretară. Nu ca femeie pe care o ascunzi în spatele biroului. Vreau acces la toate conturile și dreptul de a opri orice transfer.
Dante a zâmbit fără să se apere.
— Îți ofer parteneriatul.
— Nu-mi oferi nimic. Îl negociezi.
A rămas privind-o pe Emily, apoi a scos documentul de demisie al lui Adrian, l-a rupt în patru și l-a lăsat să cadă lângă baston.
— Bine. Jumătate din proiect, control asupra arhivei și un loc în consiliu.
— Și propria mea echipă.
— Marcus?
Marcus a ridicat sprânceana.
— Eu aleg dacă rămân.
Am privit spre el.
— Rămâi?
— Cine mai observă că oamenii intră în birou cu intenții proaste?
Victor s-a întors de lângă lift.
— Iar eu?
Dante l-a privit cu o răceală care nu mai avea nimic din furia de la început.
— Îmi vei da toate registrele și numele tuturor oamenilor lui Adrian. Apoi vei pleca din oraș cu mama ta.
— Nu mă trimiți după gratii?
— Nu am spus că te iert. Spun că mama ta nu va plăti pentru frica ta.
Victor a înclinat capul. A fost singurul gest de recunoștință pe care și l-a permis.
Adrian a fost scos din sală de oamenii consiliului și urma să piardă tot ce construise: compania, accesul la conturi, influența și legenda de protector al familiei. Nu a fost nevoie ca Dante să-l distrugă cu un discurs. Propriile lui semnături făcuseră asta.
Mai târziu, în aceeași seară, am rămas în birou să strâng foile împrăștiate. Umărul mă durea, iar mapa mea nu mai putea fi reparată. Am pus compasul pe masă.
Dante a intrat cu două cești de cafea.
— Fără zahăr, a spus el.
— Încă ții minte?
— Țin minte tot ce faci în încăperea asta.
Mi-a întins ceașca, dar înainte să o iau, a observat compasul.
— A fost al tatălui tău?
— Mi l-a dat când am plecat la facultate. Mi-a spus că un compas nu îți arată unde să mergi. Doar îți arată când te-ai abătut prea mult.
Dante a atins marginea zgâriată.
— Și acum?
— Acum arată spre nord.
— Iar tu?
M-am uitat la ușa sălii consiliului, unde pe podea mai rămăsese o fărâmă din documentul lui Adrian.
— Eu aleg direcția.
Dante s-a apropiat, dar nu m-a atins. A așteptat.
Am făcut eu primul pas.
Nu a fost o declarație. Nu a fost o promisiune că rana se va vindeca repede sau că lumea lui va deveni sigură. A fost doar fruntea lui lipită de a mea și respirația noastră amestecându-se peste mirosul de cafea arsă.
— Data viitoare, a șoptit el, lasă-mă să mă pun eu în fața glonțului.
— Data viitoare, răspunde-mi înainte să fiu nevoită să te salvez.
A privit compasul de alamă dintre noi.
Acul s-a oprit spre nord, chiar lângă numele tatălui meu, scris pe prima pagină a noului registru.
„James Carter — adevărul începe aici.”
— Atunci să începem, a spus Dante, cu mâna peste a mea.
Missed the beginning?




