Am intrat în castelul Regelui Alfa pentru o slujbă, iar după primul urlet gardianul a făcut un pas înapoi

În clipa în care lanțurile din spatele ușii s-au rupt, gardianul de la capătul coridorului a scăpat sabia din mână și a fugit fără să se uite înapoi.

Eu am rămas nemișcată, cu degetele lipite de lemnul rece. Dincolo de ușă se auzea o respirație grea, sfâșiată, iar podeaua vibra sub fiecare mișcare. Castelul Baleward își sărbătorea regele, dar în turnul de nord ceva era pe cale să iasă la lumină.

Numele meu este Nora. Până la douăzeci și doi de ani, am trăit în orfelinatul Sfânta Miriam, unde am învățat să cos înainte să învăț să citesc și să muncesc înainte să înțeleg ce înseamnă să ai o casă.

Nu mi-am cunoscut părinții. Nu am avut un nume de familie. Singurul lucru primit odată cu mine fusese o batistă mică, din pânză crem, brodată cu o lună roșie și trei frunze argintii. Maica stareță spunea că fusese prinsă de hăinuța mea când mă găsiseră în fața porții.

În ziua în care am fost alungată din orfelinat, batista a fost singurul lucru pe care l-am pus cu grijă în buzunar. Restul vieții mele încăpea într-o sacoșă subțire.

Am ajuns la castel pentru că nu aveam unde să dorm. În sat, două femei mi-au spus că Regele Alfa Raiden plătea bine și oferea hrană celor care acceptau să lucreze sub acoperișul lui.

— Nimeni nu rămâne acolo mult timp, m-a avertizat una dintre ele.

— De ce?

Femeia s-a uitat spre turnurile negre.

— Pentru că regele nu este bolnav. Este blestemat.

A doua zi, Lady Adrian Greymark m-a intervievat într-o încăpere îngustă de lângă han. Avea mănuși de piele albă și un inel cu stema lupului.

— Nume?

— Nora.

— Familie?

— Nu am.

A zâmbit fără căldură.

— Atunci nu vei avea pe cine să superi dacă dispari.

Am acceptat slujba.

Primele săptămâni au fost un șir de dimineți reci, tăvi grele și porunci rostite peste umăr. Curățam bucătăria, spălam hainele, duceam ceaiuri în camerele în care nu aveam voie să intru. Nimeni nu vorbea despre rege, dar toți vorbeau despre ce se întâmpla cu el.

Într-o seară, am găsit în cămară un vas de aramă plin cu rădăcină de pelin negru, frunze de lună și cenușă de mesteacăn. Nu erau ingrediente pentru mâncare.

— Nu atinge asta, mi-a spus bucătăreasa Mara, smulgând vasul din mâinile mele.

— Pentru cine este?

— Pentru omul care nu mai este om în anumite nopți.

În noaptea zilei de naștere a regelui, castelul era plin de torțe și muzică. După miezul nopții, când ultimii oaspeți plecaseră, am auzit urletul.

A venit din turnul de nord.

Nu era glas de lup. Era un strigăt de durere, atât de adânc, încât mi s-a strâns stomacul. O clipă mai târziu, ceva s-a izbit de zid. Un pahar a căzut undeva deasupra mea și s-a spart.

Am urcat scările, deși știam că încălcam toate poruncile castelului. În buzunar, batista veche s-a încălzit brusc. Broderia lunii mi-a apăsat pielea ca o tăciune.

La capătul coridorului am găsit ușa. Avea șapte încuietori și urme adânci de gheare.

— Pleacă de acolo! a strigat cineva în spatele meu.

M-am întors. Un gardian bătrân stătea cu fața albă.

— Ce este înăuntru?

— Regele.

Un alt urlet a zguduit turnul.

Gardianul și-a făcut semnul vechi de protecție.

— Nu mai este timp să-l ajuți.

Dincolo de ușă, lanțurile s-au rupt. Am auzit metalul rostogolindu-se pe piatră, apoi gheare zgâriind lemnul.

Mâna mea a apucat clanța, iar batista a început să strălucească printre degete. În clipa următoare, ușa s-a deschis singură, iar o umbră uriașă s-a ridicat în fața mea…

PARTEA 2

…și ochii aurii ai creaturii s-au fixat asupra mea.

Am vrut să țip, dar aerul mi-a rămas blocat în gât. Lupul era mai înalt decât orice animal văzusem vreodată. Blana lui neagră era udă de transpirație, iar lanțurile rupte îi atârnau de încheieturi. Totuși, nu s-a năpustit asupra mea.

S-a clătinat.

Sub blană, pe piept, se vedea o rană în formă de cruce. Marginile ei erau argintii și fumegau, de parcă metalul fusese topit direct în carne.

— Nu te apropia! am șoptit.

Creatura a mârâit, dar mârâitul s-a transformat într-un geamăt. Apoi, în fața ochilor mei, trupul ei s-a frânt în două, iar oasele s-au retras cu trosnituri cumplite.

Când praful s-a așezat, pe podea zăcea un bărbat.

Regele Raiden.

Îl văzusem de departe, la mesele oficiale, mereu în mantie neagră și cu fața ascunsă de umbre. Acum era desculț, cu cătușele rupte lângă el și cu sânge pe buze.

— Pleacă, a spus el răgușit.

— Sunteți rănit.

— Dacă aș fi fost doar rănit, n-ai fi avut motiv să te temi.

Am făcut un pas înainte. Nu pentru că eram curajoasă, ci pentru că batista din mâna mea devenise fierbinte.

Raiden a observat-o imediat.

Fața i s-a golit de culoare.

— De unde ai asta?

— Am avut-o când m-au găsit la orfelinat.

— Arată-mi.

— De ce?

El a ridicat privirea spre mine. În ochii lui nu mai era furie, ci o teamă pe care nu o înțelegeam.

— Pentru că am văzut simbolul acela ultima dată pe mâna mamei mele.

Înainte să pot întreba ceva, ușa s-a izbit de perete. Lady Adrian a intrat cu patru soldați. Purta aceeași rochie închisă la culoare, dar acum ținea în mână un toiag cu vârful de argint.

— Regele nu primește vizitatori după miezul nopții, a spus ea.

Raiden s-a ridicat cu greu.

— Adrian, pleacă.

— Nu mai ești în poziția de a da porunci.

Soldații au îndreptat sulițele spre el. Eu m-am așezat instinctiv între ei și rege.

— Ea a fost aici când s-a rupt sigiliul, a spus Adrian. Luați-o.

— Nu am făcut nimic!

— Tocmai asta este problema. Nimeni nu intră în camera regelui fără să aibă un motiv.

Un soldat m-a apucat de braț. Raiden a scos un sunet adânc, iar umbrele din încăpere s-au mișcat ca niște animale vii.

— Pune mâna pe ea încă o dată și nu vei mai avea braț, a spus el.

Soldatul m-a lăsat.

Adrian a zâmbit.

— Blestemul se apropie de ultima noapte. Dacă nu este ucis înainte de următoarea lună plină, va pierde orice urmă de omenie. Iar tu, fată fără nume, ai intrat exact în mijlocul lui.

— Ce vreți de la mine? am întrebat.

— Să-mi dai batista.

Am strâns-o în pumn.

Raiden a pășit între noi, dar s-a prăbușit imediat pe un genunchi. Pe rană i se întindeau vinișoare negre.

— Nu o asculta, a spus el. Mama ei nu a murit din cauza bolii.

Adrian și-a pierdut pentru prima dată zâmbetul.

— Taci.

În coridor s-a auzit un clopot. O singură bătaie. Apoi încă una.

Mara a apărut la ușă, gâfâind, cu o cheie veche strânsă în palmă.

— Nora, trebuie să vii cu mine. Acum.

— De ce?

Bucătăreasa s-a uitat la Adrian, apoi la regele îngenuncheat.

— Pentru că femeia care te-a adus pe lume a lăsat mai mult decât o batistă.

Adrian a ridicat toiagul. Vârful lui a scânteiat.

Raiden s-a aruncat spre mine exact când lumina argintie a lovit podeaua. Zidul s-a deschis într-o fisură, iar sub dale s-a văzut o scară care cobora în întuneric.

Mara mi-a împins cheia în palmă.

— Coboară, Nora! Dacă ajunge la tine înaintea noastră, nu vei afla niciodată cine ești!

Am pășit spre scară, în timp ce în spatele meu Raiden urla din nou, iar Adrian rostea o poruncă pe care întreaga fortăreață părea să o asculte. În buzunar, batista tremura ca și cum ar fi recunoscut drumul…

PARTEA 3

…iar la capătul scării am găsit o încăpere rotundă, plină de rafturi și lumânări stinse.

Mara a intrat după mine și a închis ușa de piatră. Afară, loviturile soldaților răsunau în pereți.

— Spune-mi adevărul, am cerut. Acum.

Bucătăreasa și-a dus mâna la piept. Dintr-un sertar ascuns a scos o cutie de lemn ars, legată cu o sfoară roșie.

— Mama ta se numea Elara. A fost vindecătoarea regelui și singura persoană care a găsit leacul pentru blestem.

Am simțit că încăperea se învârte.

— Atunci de ce m-a lăsat la orfelinat?

— Nu te-a lăsat. Te-a salvat.

Mara a desfăcut cutia. Înăuntru se afla un sul subțire, acoperit cu scris, și un medalion spart.

— Cu douăzeci și doi de ani în urmă, Lady Adrian a furat din arhive ritualul interzis al lupului de sânge. Voia să-l transforme pe Raiden într-o fiară pe care s-o poată controla. Elara a încercat să-l oprească. Adrian a otrăvit-o și a dat foc laboratorului.

— Iar eu?

Mara mi-a întins sulul.

— Elara era însărcinată. A reușit să-ți transfere în sânge esența antidotului. A cusut formula în batista cu care te-a învelit și te-a trimis departe înainte ca Adrian să te găsească.

Am privit luna roșie brodată. Cele trei frunze nu fuseseră niciodată simple podoabe. Fiecare cusătură ascundea o literă.

Raiden a intrat în încăpere sprijinindu-se de zid. Avea o tăietură adâncă pe obraz, iar ochii îi erau încă umani.

— Mama ta mi-a salvat viața o dată, a spus el. Apoi a murit pentru că m-a apărat.

— De ce nu mi-ați spus cine era?

— Pentru că nu știam că ai supraviețuit. Adrian mi-a spus că pruncul murise în incendiu.

M-am întors spre Mara.

— De unde știi toate acestea?

Ea a scos din buzunar o placă mică de piatră, pe care era gravat chipul unei femei.

— Am fost în laborator în noaptea aceea. Am văzut-o pe Elara ascunzându-te în coșul de rufe. Am promis că te voi găsi cândva.

Deasupra noastră, ușa s-a sfărâmat.

Adrian a coborât încet, cu toiagul în mână și cu doi soldați în urma ei.

— Ce scenă emoționantă, a spus. O orfană care află că are sânge regal și un rege care descoperă că leacul lui a crescut în sărăcie.

— Tu ai făcut asta, am spus.

— Eu am făcut ce trebuia pentru regat.

Raiden s-a întors spre ea.

— Ai ucis-o pe Elara.

— Elara era slabă. Tu erai prea bun. Regatul avea nevoie de cineva care să nu ezite.

Adrian a lovit piatra cu toiagul. Simbolurile de pe podea s-au aprins, iar rana de pe pieptul lui Raiden s-a deschis din nou.

El a căzut în genunchi.

— Nora, sângele tău trebuie amestecat cu apa din izvorul de sub castel, a strigat Mara. Apoi trebuie rostit numele celui care a început blestemul!

Adrian a râs.

— Crezi că o să apuce să ajungă la izvor?

Un soldat m-a prins, dar am înfipt cheia primită de la Mara în încheietura lui. A urlat și m-a scăpat. Am alergat spre arcul de piatră, cu Raiden în urma mea.

În clipa în care am atins ușa izvorului, batista s-a desfăcut singură. Sub broderie apărea o a patra frunză, ascunsă în tiv.

Pe ea era scris un singur nume.

Numele nu era al lui Adrian.

Era al cuiva despre care crezusem că nu existase niciodată…