Am glumit că nu am încă un iubit în timp ce îi probam costumul, iar întreaga lui gardă a încetat să respire

Când am rostit cuvântul „încă”, cel mai temut om din New York a închis bricheta atât de violent, încât tata a scăpat foarfeca pe podea.

În atelierul nostru de pe Strada Patru, ploaia bătea în vitrină ca un creditor fără răbdare. Era aproape ora șapte seara, iar singurul calorifer scuipa aer rece și un miros de metal încins. Pe tejghea zăceau trei notificări de plată, toate cu aceeași ștampilă roșie. Proprietarul ne mai dăduse cinci zile.

Noah Moretti stătea pe platforma de probă, în cămașă albă, cu brațele ridicate. Venise pentru un costum făcut la comandă, dar intrase în atelier însoțit de doi bărbați care nu păreau să știe ce înseamnă să zâmbească. Unul, Paulie, mesteca gumă lângă ușă. Celălalt nu-și lua mâna de pe buzunarul hainei.

Eu țineam centimetrul meu vechi, cu închizătoare de alamă gravată cu inițialele mamei: „M”. Era singurul lucru pe care îl păstrasem de la ea. Îl purtam mereu în jurul gâtului, ca pe un medalion.

— Ridicați puțin bărbia, domnule Moretti, i-am spus.

— Toată lumea îmi spune să-mi cobor vocea. Tu ești prima care îmi cere să ridic bărbia.

— Atunci sunteți într-un atelier norocos.

Paulie a încetat să mestece.

Am măsurat umerii lui Noah. Sub stofă se simțea o armă. Degetele mele au atins pentru o clipă metalul rece, iar stomacul mi s-a strâns. Nu m-am retras. Aveam nevoie de banii lui.

— Cât timp mai rezistați aici? a întrebat el.

— Depinde cât de repede plătiți avansul.

În oglinda înaltă am văzut cum colțul gurii lui se mișcă aproape imperceptibil.

Tata lucra în camera din spate, dar nu scotea niciun sunet. Știam că ascultă. Știam și că se temea.

Noah avea mâinile mari, cu cicatrici subțiri pe încheieturi. Când i-am îndreptat gulerul, parfumul lui de cafea amară și lemn afumat mi-a rămas în respirație.

— Ai pe cineva? a întrebat el.

Creta mi s-a oprit între degete.

— Pe cine?

— Un iubit.

Paulie s-a uitat spre tavan. Tata a scăpat ceva în camera din spate.

— Nu, am răspuns.

Trebuia să tac. În schimb, am zâmbit nervos.

— Nu încă.

Bricheta aurie s-a închis cu un pocnet sec.

Noah s-a întors încet spre mine.

— Ce înseamnă „nu încă”?

— Că nu am unul acum.

— Dar cineva încearcă?

— De ce vă interesează?

Ochii lui au coborât spre buzele mele. Nu era o privire tandră. Era ceva mai primejdios: gelozie înainte ca cineva să fi avut dreptul să fie gelos.

— Pentru că nu-mi place să-mi imaginez un bărbat care încă nu există, mi-a spus.

Afara a bubuit tunetul. În aceeași clipă, soneria ușii a sunat, deși nimeni nu intrase.

Tata a apărut în prag, palid, cu o bucată de stofă neagră strânsă în pumn.

— Elena, vino imediat în spate.

Noah nu s-a mișcat.

— Ce ai găsit, domnule Marin?

Tata s-a uitat la el, apoi la mine.

— Nu trebuia să te întorci, a șoptit.

Din stradă s-a auzit huruitul unei mașini care frâna brusc. Paulie și-a dus mâna sub haină.

Noah a pășit lângă mine și mi-a prins încheietura.

— Cine nu trebuia să se întoarcă?

Tata a deschis gura, dar înainte să răspundă, un bărbat a lovit cu pumnul în ușa atelierului.

Apoi s-a auzit vocea lui, joasă și răgușită:

— Marin, scoate registrul sau intrăm noi.

Noah s-a uitat la tata. Tata la mine. Iar mâna lui Noah s-a întins spre sertarul încuiat de sub tejghea…

PARTEA 2

Mâna lui Noah a ajuns la sertarul de sub tejghea, dar tata s-a repezit înaintea lui și a apăsat cu palma pe lemnul umflat de umezeală.

— Nu-l deschide, a spus el.

— Atunci spune-mi de ce trei oameni vor să intre pentru el, a răspuns Noah.

Lovitura din ușă a făcut geamul să vibreze. Eu simțeam încheietura prinsă în mâna lui, tare și caldă, iar centimetrul cu închizătoarea de alamă îmi lovea clavicula la fiecare respirație.

— Elena, du-te în camera din spate, mi-a cerut tata.

— Nu plec nicăieri până nu-mi spui ce se întâmplă.

— Tatăl tău nu are timp de confesiuni, a spus Noah. Are timp doar să aleagă pe cine minte mai puțin.

Tata a închis ochii.

— Am lucrat pentru Victor Bellini acum zece ani.

Numele a căzut în atelier mai greu decât ploaia. Chiar și eu îl auzisem. Victor Bellini era omul care cumpăra restaurante, depozite și tăceri. Se spunea că nimeni nu pleca din afacerile lui fără să lase ceva în urmă.

— Ai lucrat pentru el cum? am întrebat.

— Îi făceam haine. Uneori ascundeam bani în căptușeli. Uneori documente.

— Și registrul?

— Registrul conține nume, sume și drumuri. Dacă ajunge la Bellini, ne omoară. Dacă ajunge la poliție, mă închid.

Ușa a fost lovită din nou.

Noah a scos arma și a făcut un semn scurt către Paulie. Paulie a tras oblonul metalic peste vitrină, iar atelierul s-a cufundat într-o lumină galbenă, bolnăvicioasă.

— Elena, ai încredere în mine? m-a întrebat Noah.

— Nu vă cunosc.

— Atunci începe cu faptul că încă ești vie pentru că eu am intrat aici înaintea lor.

A deschis sertarul. Înăuntru se afla o cutie de biscuiți, ruginită la margini. Tata a întins mâna, dar Noah i-a prins-o.

— Prea târziu pentru secrete.

Din stradă s-au auzit pași. Cineva încerca să forțeze ușa din spate.

Tata a scos din cutie un plic învelit într-o bucată de pânză albă.

— Asta nu este registrul, a spus el.

— Atunci ce este?

— Motivul pentru care Bellini nu ne-a lăsat în pace.

Mi s-a uscat gura. Plicul avea o pată maronie pe colț și era legat cu o sfoară subțire. Nu purta nume, dar pe spate era desenată o jumătate de lună, exact ca simbolul gravat pe vechea mașină de cusut a mamei.

— De unde îl ai? am întrebat.

Tata s-a uitat la mine cu o vinovăție pe care nu o mai văzusem niciodată.

— Mama ta mi l-a dat în noaptea în care a dispărut.

Aerul din încăpere s-a oprit.

Mama mea murise când aveam șapte ani. Asta îmi spusese tata. Un accident pe un drum ud, fără martori, fără sicriu deschis.

— Ai spus că a murit.

— Am spus ce trebuia să auzi ca să trăiești.

Noah s-a întors spre el.

— Unde este femeia asta?

Tata a tresărit.

— Nu știu.

— Minți, a spus Noah.

În aceeași clipă, ușa din spate a cedat cu un trosnet. Paulie a împins un dulap în fața ei, dar o mână a apărut printre scânduri.

— Bellini știe că plicul este aici! a strigat tata.

Noah m-a împins în spatele platformei de probă.

— Rămâi jos.

— Nu fără tata!

— Dacă rămâi în picioare, nu mai pot salva pe nimeni.

Au urmat două bubuituri. Nu știam dacă erau focuri de armă sau uși sparte. M-am ghemuit lângă lada cu stofe, cu degetele strânse în jurul centimetrului mamei.

Când zgomotul s-a oprit, Noah a apărut lângă mine cu o tăietură pe obraz.

— Acum plecăm, a spus.

— Unde este tata?

El a privit spre camera din spate.

Tata dispăruse.

Pe podea rămăsese doar foarfeca lui și o urmă subțire de sânge. Iar în mâna lui Noah, plicul tremura ușor…

PARTEA 3

Plicul tremura în mâna lui Noah, iar eu nu reușeam să-mi desprind privirea de pata întunecată de pe podea.

Era trecut de miezul nopții când am ajuns într-un apartament ascuns deasupra unui restaurant închis din Queens. Paulie a încuiat trei zăvoare, apoi a tras perdelele grele. Pe masă ardea o singură lampă, iar lumina ei făcea sângele de pe obrazul lui Noah să pară negru.

— Unde este tatăl meu? am întrebat.

— A fost luat de oamenii lui Bellini.

— Și dumneavoastră ați stat acolo?

— Am încercat să-l scot.

— Ați încercat?

Noah a lăsat plicul pe masă.

— Dacă aș fi intrat după el fără să știu ce caută Bellini, acum ai fi fost și tu prizonieră.

— Nu mai vorbiți ca și cum m-ați proteja. Spuneți-mi adevărul.

S-a uitat la mine câteva secunde. Apoi a scos un cuțit mic, a tăiat sfoara și a desfăcut pânza.

Înăuntru se afla o fotografie îngălbenită, o casetă audio și trei foi împăturite. Fotografia o arăta pe mama mea în fața atelierului, cu mâna pe umărul unui bărbat pe care nu-l cunoșteam. Pe spatele ei era scrisă data dispariției.

— Asta este mama, am șoptit.

— Da.

— Și el?

Noah a întors fotografia.

— Fratele mai mare al lui Victor Bellini. Luca.

Am simțit că podeaua se înclină sub mine.

— De ce era cu el?

Noah a introdus caseta într-un aparat vechi. Banda a trosnit, apoi o voce de femeie a umplut camera.

Vocea mamei.

„Marin, dacă Elena va auzi asta, înseamnă că nu m-am întors. Luca nu a murit în accident. A fost ucis de Victor pentru că voia să predea poliției registrele. Eu am văzut totul. Am păstrat dovada în atelier.”

Mi-am dus mâna la gură.

Tata intrase în cameră fără să-l aud. Avea cămașa ruptă și sânge uscat pe tâmplă. Paulie a ridicat arma, dar Noah l-a oprit.

— Lasă-l să vorbească.

Tata s-a prăbușit pe scaun.

— Mama ta era vie când ai împlinit șapte ani, a spus el. Am ascuns-o într-o casă din Pennsylvania. Apoi Bellini a găsit-o.

— A găsit-o?

— A murit încercând să fugă. Nu într-un accident. Victor a făcut-o să dispară.

Noah a pornit a doua parte a înregistrării. Se auzea vocea lui Victor, clară, rece.

„Dacă Marin păstrează caseta, îi iau fata. Dacă o predă, îl îngrop lângă Luca.”

În cameră s-a făcut liniște.

Tata plângea fără zgomot. Paulie privea în jos. Noah stătea nemișcat, dar degetele îi erau strânse atât de tare, încât i se albiseră încheieturile.

— De ce ai păstrat-o zece ani? am întrebat.

— Pentru că mi-a fost frică.

— Nu. Pentru că ai ales frica în locul meu.

Tata a ridicat privirea.

— Am încercat să te țin în viață.

— M-ai ținut în minciună.

Noah a luat foile. Erau copii ale unor transferuri bancare, fotografii și o declarație semnată de un fost contabil al lui Bellini.

— Asta îl poate distruge, a spus el.

— Atunci predă totul poliției.

— Nu este atât de simplu. Bellini are oameni peste tot.

Telefonul lui Noah a sunat. Era un număr necunoscut. A răspuns, iar vocea unui bărbat a spus doar atât:

— Fiica lui Marin este deja în mașina noastră.

Am simțit cum mi se răcește sângele.

— Cine este? am întrebat.

Noah nu a răspuns. Privea fotografia mamei mele, apoi fereastra întunecată.

La capătul firului, vocea a râs.

— Și, Noah, spune-i femeii că Bellini nu vrea plicul. Vrea să afle ce ai făcut cu sora lui…