Am așteptat trei ani să fiu aleasă, iar la cina familiei el i-a oferit mâna surorii mele; zâmbetul tatălui meu a dispărut

În clipa în care Julián i-a pus inelul surorii mele pe deget, mama a scăpat paharul, iar eu am înțeles că toți știau deja.

Era joi seara, la ora opt, în sufrageria casei părinților mei din Valea Arinilor. Focul trosnea în șemineu, iar pe masă se răcea friptura pe care mama o pregătise pentru o ocazie despre care eu credeam că mă privește. Tata deschisese o sticlă de vin păstrată de doisprezece ani. Eu purtam rochia crem pe care Julián îmi spusese cândva că o face să par mai matură.

Trei ani așteptasem să-mi ceară mâna.

Trei ani de promisiuni amânate, priviri serioase și explicații care sunau mereu aproape convingător.

—Vreau să fac lucrurile cum trebuie, Alina.

—Mai ai puțină răbdare.

—După ce rezolv problema cu familia mea.

Îl crezusem de fiecare dată. Refuzasem doi bărbați care veniseră la casa noastră cu intenții clare, fiindcă eram convinsă că iubirea adevărată cere sacrificii.

În acea seară, când Julián s-a ridicat de la masă, inima mi-a lovit coastele. Am văzut cum își duce mâna spre buzunar și am zâmbit fără să-mi dau seama.

Apoi a ocolit masa.

Nu s-a oprit în dreptul meu.

S-a așezat în spatele Marianei și i-a întins mâna.

—Mariana și cu mine ne vom căsători.

Furculița mi-a căzut pe farfurie. Sunetul a fost mic, dar în liniștea aceea mi s-a părut un tunet.

—Ce ai spus? am întrebat.

Mariana plângea deja.

—Alina, eu…

—Nu tu. Vreau să aud de la el.

Julián și-a îndreptat manșeta, ca și cum problema era doar o neplăcere de la masă.

—Sentimentele mele s-au schimbat.

Am râs scurt.

—Când?

—Nu s-a întâmplat dintr-odată.

—Asta nu răspunde la întrebare.

Mama a șoptit:

—Te rog, nu face o scenă.

M-am întors spre ea.

—O scenă? Bărbatul cu care aștept de trei ani să mă căsătoresc tocmai a anunțat că se căsătorește cu sora mea, iar tu ești îngrijorată de tonul meu?

Tata a lăsat privirea în jos. Atunci am observat că degetele lui strângeau marginea șervețelului până când inelul cu sigiliu îi apăsa pielea.

—De când știți? am întrebat.

Nimeni nu a răspuns.

—De când?

Mama a început să plângă.

—De două săptămâni.

Am simțit că podeaua se înclină.

Cu două zile înainte o ajutasem pe Mariana să aleagă dantela pentru rochie. O întrebasem de ce era atât de agitată. Îmi spusese că nu doarme bine.

—Cât timp? am întrebat-o.

Mariana și-a acoperit fața.

—Cinci luni.

Cinci luni în care Julián mă săruta, apoi mergea la ea. Cinci luni în care îmi cerea răbdare în timp ce își construia o altă viață.

—Încă țin la tine, Alina, a spus el.

—Ca la ce?

—Ca la cineva important.

—Câtă generozitate.

S-a apropiat, dar am făcut un pas înapoi.

—Nu vreau să te pierd de tot.

În acel moment, nu iubirea a murit. A murit speranța. Și, în mod neașteptat, am putut respira.

Mi-am luat mantoul de pe spătarul scaunului. Pe căptușeală era prinsă o mică broșă în formă de frunză, din alamă, primită de la bunica mea în copilărie. Am apăsat-o în palmă până când muchia mi-a intrat în piele.

—Unde pleci? a întrebat mama.

—Afară.

—Nu poți pleca așa.

—Tocmai m-ați lăsat singură într-o casă plină de oameni.

Mariana s-a ridicat.

—Îmi pare rău.

M-am oprit la ușă, fără să mă întorc.

—Poate într-o zi voi putea să aud asta fără să vreau să sparg ceva.

Am ieșit și am închis ușa încet. Sub ninsoarea măruntă, am mers până când luminile casei au dispărut după copaci. Abia atunci am început să plâng.

Nu știam că, în aceeași noapte, cineva avea să găsească într-un registru vechi numele meu adevărat. Și nu știam că acel om urma să bată la ușa mea înainte ca Julián să apuce să-și sărbătorească logodna…

PARTEA 2

Mâna secretarului s-a oprit deasupra dosarului exact când am intrat în biroul lui Margaret, la șapte dimineața.

—Alina, trebuie să vezi asta.

Eram la domeniul Ellery de patru zile. Margaret, veche prietenă a mamei, nu mă întrebase nimic când sosise cu valiza udă și ochii umflați. Îmi pregătise camera albastră, pusese supă pe foc și mă lăsase să tac.

În dimineața aceea, însă, pe biroul ei se afla un registru legat în piele verde, cu colțurile roase.

—Ce este? am întrebat.

—Un document pe care tatăl tău a încercat să-l cumpere de la notarul satului acum douăzeci de ani.

Am simțit cum îmi amorțesc degetele.

—De ce ar cumpăra tata un registru?

Margaret și-a scos ochelarii.

—Pentru că în el apare numele mamei tale înainte de căsătorie. Iar lângă numele ei apare o mențiune despre o moștenire.

În acel moment, pe masă vibra telefonul meu. Era o fotografie trimisă de o verișoară: Julián și Mariana la o recepție, zâmbind în fața unei oglinzi aurite. Ea purta albastru. El ținea mâna pe talia ei.

—Te ajută să te uiți la asta? a întrebat Margaret.

—Nu.

—Atunci de ce o faci?

—Pentru că încă aștept să mă doară mai puțin.

Margaret a închis telefonul și a împins registrul spre mine.

—Acum trebuie să afli cine ești fără ei.

Am deschis coperta. Prima pagină mirosea a praf și a lavandă uscată. Într-un colț era desenată aceeași frunză ca broșa mea de alamă.

Sub un șir de date, am citit numele mamei: Elena Văratec. Apoi am găsit o propoziție care îmi făcea pulsul să bată în tâmple: moștenitoarea domeniilor Văratec, în lipsa unui fiu legitim.

—Mama nu a avut niciodată domenii, am spus.

—Asta ți-a spus familia.

—De ce?

Margaret a oftat.

—Pentru că tatăl tău era îngropat în datorii. A vândut aproape tot ce îi aparținea, dar a păstrat controlul asupra unui fond care trebuia să ajungă la tine când împlineai douăzeci și cinci de ani.

Am simțit un gust metalic în gură.

—Am împlinit douăzeci și cinci de ani acum trei luni.

—Știu.

În aceeași după-amiază, o mașină neagră s-a oprit în fața conacului. Din ea a coborât un bărbat înalt, cu părul întunecat și o cicatrice sub obraz. Îl recunoșteam din ziare: ducele Adrian de Montclar, văduv de șase ani, proprietarul celei mai mari fabrici de sticlă din nord.

Nu-l întâlnisem niciodată, dar fiica lui, Sofia, fusese tratată la clinica Margaret pentru o febră grea. În brațele lui, copila ținea o carte cu cotorul rupt.

—Domnișoara Alina Văratec? a întrebat el.

—Da.

Privirea lui a coborât spre broșa de alamă prinsă la gulerul meu.

A făcut un pas înainte.

—Atunci am ajuns prea târziu cu aproape zece ani.

—Nu înțeleg.

Ducele i-a întins lui Margaret o mapă subțire, sigilată cu ceară roșie.

—Am venit pentru o promisiune făcută mamei dumneavoastră. Și pentru că tatăl dumneavoastră a folosit numele familiei mele ca să ascundă o fraudă.

Mi s-a tăiat respirația.

—Tata?

Adrian m-a privit fără milă prefăcută și fără curiozitate.

—Julián Ashford știe deja că fondul Văratec există. De aceea s-a grăbit să se logodească cu sora dumneavoastră.

Am strâns broșa până când palma mi s-a înroșit.

—De unde știți?

—Pentru că am văzut contractul.

A deschis mapa, dar înainte să-mi arate prima pagină, s-a auzit un motor pe alee. Julián cobora dintr-o trăsură închisă, cu chipul furios.

—Alina, trebuie să vorbim, a strigat el.

Adrian a închis mapa.

—Acum veți afla cât de mult era pregătit să piardă pentru a vă păstra tăcerea.

Julián a intrat fără să aștepte permisiunea și s-a oprit când l-a văzut pe duce.

—Ce caută el aici?

—Întrebarea este ce cauți tu aici, am răspuns.

Adrian a pus mapa pe masă. Ceara roșie s-a rupt sub degetul lui…

PARTEA 3

Ceara s-a desprins cu un sunet sec, iar Julián a făcut un pas spre masă.

—Nu deschideți acel dosar, a spus el.

Era prima dată când îl vedeam speriat. Nu rănit, nu jenat, nu vinovat. Speriat.

În biroul lui Margaret, ceasul de perete arăta ora patru după-amiaza. Afară, vântul lovea ferestrele cu ramuri subțiri, iar Sofia stătea lângă foc și ținea cartea ruptă la piept.

Adrian a scos din mapă trei foi și le-a așezat în fața mea.

—Acesta este actul de naștere al mamei dumneavoastră. Acesta este testamentul bunicului ei. Iar acesta este contractul prin care tatăl dumneavoastră a mutat fondul Văratec într-o societate controlată de el.

Am citit rândurile de două ori.

—Fondul a fost creat pentru mine?

—Pentru copilul Elenei Văratec, dacă acel copil ar fi fost fiică sau fiu. Iar dumneavoastră sunteți singura moștenitoare.

Julián a izbucnit:

—Este o absurditate. Alina nu știe nimic despre administrarea unor domenii.

—Nu era nevoie să știe, a spus Adrian. Era nevoie ca dumneavoastră să nu furați ceea ce îi aparține.

Mi-am ridicat ochii spre Julián.

—Tu știai?

—Am aflat recent.

—Cât de recent?

—Înainte de cină.

Am râs fără bucurie.

—Înainte de cina în care ai cerut-o pe Mariana?

El și-a strâns maxilarul.

—Mariana mă iubește. Nu totul a fost calcul.

—Poate nu dragostea. Dar logodna a fost.

Adrian a scos o scrisoare împăturită.

—Aceasta a fost trimisă de consilierul financiar al familiei Ashford. Îi cere lui Julián să se căsătorească cu fiica pe care familia Văratec o consideră mai ușor de controlat. În schimb, tatăl dumneavoastră trebuia să-i ofere acces la fond.

Julián a smuls scrisoarea de pe masă.

—Nu dovedește nimic.

—Atunci ascultați înregistrarea, a spus Adrian.

A pus pe birou un aparat mic, de aramă, și a apăsat un buton. Vocea lui Julián a umplut încăperea, clară și rece.

—Alina va aștepta cât îi spun eu. Mariana este mai ușor de convins, iar după nuntă putem obține semnătura ei. Dacă Alina află despre fond, totul se complică.

A urmat vocea tatălui meu:

—Fata mea nu a fost niciodată atentă la bani. Va semna dacă o presezi.

Înregistrarea s-a oprit.

Nu am plâns.

Am privit broșa de alamă de la guler și am simțit, pentru prima dată, că nu mai era doar o amintire de familie. Era un semn pe care toți îl văzuseră, dar nimeni nu-mi spusese să-l citesc.

Julián s-a întors spre mine.

—Alina, ascultă-mă. Am făcut greșeli, dar puteam să reparăm totul.

—Nu mai există noi.

—Te iubesc.

—Ai iubit accesul pe care credeai că îl ai la viața mea.

Ușa s-a deschis brusc. Mariana a intrat, palidă, cu o cutie de bijuterii în mâini.

—Am auzit totul, a spus ea.

Julián a făcut un pas spre ea.

—Mariana, nu este ceea ce crezi.

—Ba da.

Și-a scos inelul și l-a lăsat pe masă. Metalul a lovit lemnul ca o sentință.

—Tatăl nostru mi-a spus că Alina nu are nimic. Mi-a spus că tu m-ai ales pentru că mă iubești.

—Te iubesc, a repetat el.

Mariana a zâmbit amar.

—Atunci de ce mi-ai cerut să semnez actele înainte de nuntă?

Julián a amuțit.

Adrian a făcut semn unui avocat care aștepta pe coridor. Bărbatul a intrat cu o altă mapă.

—Mai există un document, domnișoară Văratec. Unul pe care tatăl dumneavoastră l-a ascuns până în ziua în care ați împlinit douăzeci și cinci de ani.

Am deschis mapa. Pe prima pagină era scrisul bunicii mele.

Când am citit ultima frază, Adrian și-a pierdut culoarea din obraji.

—Ce scrie? a întrebat Margaret.

Am ridicat privirea.

—Scrie că, dacă familia mea încearcă să-mi fure moștenirea, dreptul de administrare trece imediat unei persoane din afara familiei.

—Cui? a întrebat Julián.

Înainte să răspund, avocatul a pus pe masă un al doilea sigiliu.

—Ducelui Adrian de Montclar.

În clipa aceea, Adrian a primit un mesaj. L-a citit, iar mâna i-a tremurat pentru prima dată.

—Ce s-a întâmplat? am întrebat.

El mi-a întins telefonul.

Era o fotografie cu Sofia lângă grajdurile domeniului Văratec. Sub fotografie, un singur rând: Am găsit copilul despre care ne-ați spus că nu există…