PARTEA 4 — Mi-am găsit soțul în piscina noastră cu vecina, iar când am apăsat butonul de alarmă, el a încetat să mai zâmbească

PARTEA 4

Vocea mamei s-a stins în telefon, iar eu am rămas nemișcată în bucătărie, cu mâna strânsă în jurul aparatului.

— Mamă, închide ușa și nu semna nimic.

— Laura, ce se întâmplă?

— Îți explic imediat. Doar nu deschide nimănui.

Sorin a făcut semn unuia dintre polițiști să plece cu el.

— Apartamentul mamei este în pericol, a spus el. Trebuie să verificăm dacă documentele au fost depuse la același notar.

În curte, Radu încă era încătușat. Își ridicase bărbia, încercând să pară calm, dar prosopul vecinului îi cădea într-o parte, iar apa din păr îi curgea pe față.

— Laura, strigă el, nu lăsa să te manipuleze!

M-am întors spre el.

— Tu ai manipulat tot ce ai atins.

— Putem repara.

— Nu mai există „noi” în propoziția asta.

Polițistul l-a condus spre mașină. Bianca a încercat să-l urmeze, dar Victor i-a prins încheietura.

— Tu vii cu mine.

— Victor, lasă-mă să explic.

— Ai avut luni întregi să explici.

— Nu am vrut să ajung aici.

— Dar ai venit în curtea lor.

Ea și-a plecat capul. Nu am simțit bucurie privind-o. Doar oboseală.

În câteva minute, curtea s-a golit. Vecinii au plecat încet, fără întrebări. Sirena se oprise, însă ecoul ei parcă rămăsese prins între case.

Telefonul lui Radu a început să sune din mașina poliției. Sorin l-a ridicat de pe masa din bucătărie.

— Este avocatul lui.

A răspuns pe difuzor.

— Bună seara, sunt avocatul domnului Marinescu. Clientul meu va depune plângere pentru hărțuire și încălcarea vieții private.

Sorin a zâmbit fără veselie.

— Înregistrarea a fost activată într-o proprietate deținută de doamna Marinescu. Clientul dumneavoastră este surprins în timp ce falsifică acte și discută transferuri frauduloase.

— Nu aveți voie să folosiți acea înregistrare.

— Atunci explicați-i judecătorului de ce numele lui apare pe documentele depuse la notar.

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

— Voi reveni cu un mandat, a spus avocatul.

— Vă rog să reveniți cu unul. Între timp, nu mai reprezentați clientul, nu-i așa?

Avocatul a închis.

Sorin a pus telefonul jos.

— A renunțat?

— Nu. Dar a înțeles că Radu l-a mințit și pe el.

A doua zi, la ora 8:15, am mers la notar. Pe masă erau copiile actelor, așezate într-o ordine perfectă. Hârtia avea miros de toner și de lemn ceruit. Notarul, un bărbat cu ochelari subțiri, nu mai încerca să pară stăpân pe situație.

— Am primit documentele de la Radu printr-o adresă electronică ce părea autorizată, a spus el.

— Și nu ați verificat-o?

— Am verificat-o prea târziu.

Sorin a pus în fața lui înregistrarea cu vocea lui Radu.

„Laura nu va verifica procura. Are încredere în mine.”

Notarul a ascultat până la capăt. Când vocea lui Radu a rostit că mă va lăsa doar cu mașina și hainele, notarul și-a scos ochelarii.

— Îl aud chiar pe el, a spus.

— Da, am răspuns.

— Și tot el a trimis documentele.

— Da.

Pentru prima dată, Radu avea să-și audă propriile cuvinte din afara minții sale. Înregistrarea a fost redată la audieri, câteva săptămâni mai târziu, într-o sală mică de judecată. El stătea pe banca din fața mea, cu costumul mototolit la coate.

Când s-a auzit „o să aibă mașina și hainele”, Radu a ridicat ochii.

Judecătoarea l-a privit.

— Ați spus dumneavoastră aceste lucruri?

Radu a deschis gura.

— Nu îmi amintesc.

Sorin s-a ridicat.

— Vocea a fost verificată tehnic. Fișierul are înregistrare continuă, iar data coincide cu accesul inculpatului în biroul reclamantei.

— Nu îmi amintesc, a repetat Radu.

Dar se auzea. Era vocea lui. Pauzele lui. Râsul lui scurt.

Și, pentru prima dată, nu mai putea schimba povestea doar schimbând tonul.

Instanța a anulat procura, a blocat transferurile și a dispus recuperarea banilor luați din contul mamei mele. Radu a primit o pedeapsă cu suspendare, despăgubiri și interdicția de a se apropia de mine sau de locuința mea. Nu am mers la ieșirea lui din clădire.

Nu voiam să-l văd plecând.

Voiam să-l văd lipsind.

Apartamentul mamei a rămas al ei. Banii s-au întors în cont după trei luni. Bianca a divorțat de Victor și a plecat din cartier. Nu am mai auzit nimic despre ea, în afară de o scrisoare scurtă în care își cerea iertare. I-am răspuns o singură dată.

„Îți doresc să nu mai confunzi frica cu iubirea.”

Casa mea a rămas tăcută după ce Radu a plecat.

În prima săptămână am dormit în camera de oaspeți. În dormitorul nostru, dulapul lui era gol, dar pe raftul de jos rămăsese o fotografie de la nunta noastră. Eu zâmbeam spre aparat. El mă privea pe mine.

Am luat fotografia și am pus-o într-un sertar.

Apoi am curățat piscina.

Apa fusese schimbată, plăcile spălate, iar chitul dintre ele reparat. Totuși, în adânc, lângă scurgere, am găsit brelocul mașinii. Micul compas de alamă era zgâriat, dar acul încă se mișca.

L-am pus într-un borcan de sticlă, pe raftul din hol. Nu ca amintire pentru Radu. Ca dovadă că, într-o zi în care totul se scufundase, eu încă știusem în ce direcție să merg.

Șase luni mai târziu, casa nu mai mirosea a clor și teamă.

În fiecare dimineață deschideam ferestrele dinspre grădină și lucram de acasă pentru o firmă de amenajări. Îmi făceam cafeaua într-o cană galbenă, udam busuiocul și verificam conturile mamei înainte să-mi citesc mesajele.

Am schimbat încuietorile.

Am schimbat și codul de la alarmă.

Dar nu mi-am mai cerut scuze pentru că eram atentă.

Într-o sâmbătă, mama a venit cu nepotul meu, Matei. El avea șase ani și purta o șapcă verde, prea mare pentru capul lui. A alergat prin curte cu o foaie în mână.

— Laura, am desenat casa ta!

În desen, piscina era un dreptunghi albastru. Lângă ea era un soare mare și un omuleț cu brațele ridicate.

— Cine este acesta?

— Tu, mi-a spus Matei. Ai apăsat butonul și ai făcut să dispară oamenii răi.

Mama s-a uitat la el.

— Nu au dispărut oameni răi, puiule. Laura doar a ales să nu mai trăiască lângă minciună.

Matei s-a gândit puțin.

— E același lucru?

Am zâmbit.

— Nu. Dar uneori este începutul.

În acea seară a nins pentru prima dată. Fulgi mici se așezau pe marginea piscinei și pe ghiveciul cu busuioc. Am ieșit în halat, cu o cană caldă în mâini.

Telefonul a vibrat.

Era un mesaj de la Radu.

„Am înțeles unde am greșit. Îmi lipsești. Putem vorbi măcar o dată? Am nevoie să-mi dai o șansă.”

Am citit mesajul de două ori.

Nu m-am înfuriat.

Nu mi-am dorit să-l doară.

Doar am înțeles că uneori oamenii nu regretă răul făcut. Regretă momentul în care nu mai pot controla persoana pe care au rănit-o.

Am răspuns simplu:

„Nu mai am nimic de discutat. Îți doresc să găsești liniștea fără să o mai iei de la altcineva.”

Apoi am blocat numărul.

Am intrat în casă și am trecut pe lângă raftul din hol. Brelocul cu micul compas de alamă se afla în borcanul de sticlă, luminat de becul de deasupra.

Acul se oprise spre nord.

Pentru prima dată, și eu știam exact încotro merg.

Și nu m-am mai uitat înapoi.