PARTEA 4 — Mama mea vitregă m-a vândut pentru o datorie, dar când băiatul ascuns în depozit a vorbit, tatăl lui a pălit

PARTEA 4

Kian rămase cu telefonul lipit de ureche, fără să clipească.

— Spune-mi exact ce a rostit, ceru el.

Medicul se uită la mine înainte să răspundă.

— Pacientul a spus: „Nu Moretti. Fratele lui.”

În salon se făcu liniște.

Zayn, care stătea pe un scaun cu ursulețul în brațe, își lăsă picioarele jos.

— Tata are frate?

Kian închise ochii o secundă.

— Avea.

— Îl cheamă Luca, spuse Regina.

Toți ne-am întors spre ea.

Fața îi era udă de lacrimi, dar pentru prima dată nu mai părea victima nimănui. Părea o femeie care înțelesese că ușa se închisese și că nu mai exista nicio minciună prin care să iasă.

— Luca Moretti a fost omul care m-a ajutat să-l sperii pe tatăl Aurorei, continuă ea. El a plănuit totul. Eu am vrut doar banii.

Kian își întoarse capul spre ea.

— Unde este?

Regina înghiți în sec.

— La depozitul vechi din port.

— De ce ar fi acolo?

— Pentru că acolo păstrează toate copiile. Și pentru că știe că, dacă nu mă scoateți de aici, îl voi da în vileag.

Unul dintre oamenii lui Kian ridică telefonul.

— Șefule, am verificat. Luca nu mai lucrează pentru noi de un an.

— Nu, am spus eu. Lucrează pentru voi.

Kian mă privi.

Am luat agenda roșie de pe masă și am deschis-o la ultima pagină. Tata scrisese acolo o propoziție cu cerneală albastru-închis: „Dacă mi se întâmplă ceva, caută omul care știe unde țin cheia.”

Firul de piele din mâna mea se mișcă ușor.

— Cheia nu deschide doar cutia, am spus. Deschide și registrul dublu.

Kian înțelese primul.

— Luca are cheia pereche.

În următoarele două ore, totul se mișcă fără zgomot. Avocatul lui Kian trimise documentele la procuratură. Regina fu predată poliției pentru fals, șantaj și complicitate. Tony dispăru din oraș înainte de răsărit, dar conturile lui furate erau deja blocate.

Kian nu încercă să mă oprească.

— Poți pleca, Aurora, îmi spuse el la cinci dimineața, în holul clinicii. Casa ta este protejată. Banii tatălui tău sunt ai tăi. Nimeni nu mai are dreptul să te atingă.

— Și tu?

El privi spre geamul care începea să se lumineze.

— Eu trebuie să-mi găsesc fratele.

— Nu sunt responsabilitatea ta.

— Ba da. Tu ești martora, iar eu sunt omul care trebuia să vadă adevărul mai devreme.

— Nu m-ai obligat să plec cu tine.

— Dar te-am lăsat să crezi că trebuie să alegi între mine și stradă.

A fost prima dată când Kian și-a cerut iertare fără să încerce să o ascundă în spatele unei porunci.

La ora șapte, am mers în salonul pacientului. Bărbatul din mașină era slăbit, cu obrazul tăiat și buzele crăpate. Îl chema Samuel Ortiz. Fusese șoferul tatălui meu și îl crezusem mort de zece ani.

— Tatăl tău m-a ascuns, spuse el. Mi-a cerut să nu apar până când tu nu vei găsi cheia.

— De ce ai așteptat atât?

— Pentru că Luca m-a găsit. M-a ținut într-o casă din New Jersey. Când am scăpat, nu mai știam în cine să am încredere.

— De ce ai venit acum?

Samuel privi spre Kian.

— Pentru că el a fost următoarea țintă.

Kian făcu un pas înainte.

— Luca nu vrea banii. Vrea controlul asupra familiei.

— Și cum îl oprim?

Samuel își întoarse capul spre mine.

— Nu îl opriți. Faceți-l să se audă singur.

În acea după-amiază, Kian îl sună pe Luca de pe telefonul meu. M-aș fi așteptat să vorbească rece, dar vocea lui deveni obosită.

— Știu că ai registrul, spuse Kian. Vreau să ne întâlnim.

Luca râse la celălalt capăt.

— În sfârșit ai înțeles, frățioare. Tot ce ai construit a fost al tatălui nostru. Eu doar îl recuperez.

— Ai ucis un om pentru asta.

— Am înlăturat o problemă.

Am simțit cum îmi îngheață mâinile.

Kian apăsă butonul de înregistrare.

— Regina a spus că tu ai dat ordinul.

— Regina ar vinde și aerul dacă ar putea. Dar da, eu i-am spus să-l sperie pe contabil. Nu credeam că va muri atât de ușor.

Kian nu se mișcă.

— Iar Aurora?

— Aurora era cheia. Dacă se căsătorea cu cineva din afara familiei, averea ieșea de sub controlul nostru. Așa că am lăsat-o pe Regina să o vândă. Știam că frica o va conduce la tine.

Mi-am dus mâna la gură.

Kian își ridică privirea spre mine. În ochii lui se vedea rușinea.

Luca continuă:

— Vino la depozitul din port până la miezul nopții. Adu fata și registrul. Dacă nu, copilul tău va dispărea înainte să-și vadă doctorul.

Zayn era în camera de alături.

Kian închise telefonul și se repezi spre ușă.

— Nu, am spus.

— Aurora, Luca l-a luat pe Zayn.

Atunci am auzit din difuzor un sunet slab: vocea băiatului meu de șase ani.

— Miss Aurora? Am făcut o nouă promisiune. Tata să nu vină singur.

Apoi telefonul se închise.

La miezul nopții, depozitul din port mirosea a rugină și apă stătută. Kian intră cu mâinile ridicate, iar eu veneam în spatele lui, ținând registrul într-o geantă de pânză.

Luca stătea lângă un container, cu Zayn în fața lui. Băiatul nu plângea. Ținea ursulețul fără un ochi sub braț și privea drept înainte.

— Ai venit, spuse Luca.

— Eliberează-l.

— Mai întâi registrul.

Am făcut un pas.

— Îl vrei pe acesta?

— Vreau tot ce mi se cuvine.

— Nu ți se cuvine nimic.

Luca își ridică arma.

Kian se puse în fața mea.

— Ai grijă, frate.

— Încă îl aperi pe tatăl tău?

— Nu. O apăr pe ea.

— Pentru că o iubești?

Kian nu răspunse.

Eu am scos din geantă un mic aparat de înregistrare.

— Nu ai înțeles, Luca. Conversația de azi nu a fost între tine și Kian. A fost între tine și procuror.

Din întuneric se aprinseră faruri. Mașini de poliție blocară ieșirile portului. Agenți înarmați coborâră din ele, iar vocea unui ofițer răsună peste containere.

— Luca Moretti, ești arestat.

Luca se uită la Kian, apoi la mine.

— Ai făcut asta?

— Nu, am răspuns. Tu ai făcut-o când ai spus adevărul cu voce tare.

El își lăsă arma jos.

Zayn alergă spre mine. L-am prins în brațe și i-am simțit obrazul cald lipit de gât.

— Cavalerul meu a venit, șopti el.

— Cavalerul tău a venit singur, dar prințesa a adus poliția.

A râs pentru prima dată în acea noapte.

Luca fu dus, Regina fu judecată pentru faptele ei, iar averea tatălui meu reveni legal în mâinile mele. Kian depuse mărturie împotriva fratelui său. Nu încercă să-i cumpere libertatea.

Când avocatul lui Kian îl întâlni în sala de așteptare, își scoase ochelarii și clătină din cap.

— Nu pot face să dispară această înregistrare.

— Nici nu vreau, spuse Kian.

— Ai putea pierde tot.

— Dacă prețul pentru a păstra totul este să devin ca el, atunci am pierdut deja.

L-am auzit din hol. Pentru prima dată, propriile lui cuvinte îl făcură să tacă.

După proces, am mers în vechea casă a tatălui meu. Camera lui era goală, cu excepția unui scaun și a unei fotografii lăsate pe pervaz. În fotografie eram eu, la doisprezece ani, cu o rochie galbenă și genunchii juliți.

Pe scaun se afla tigaia ruginită din depozitul Bellarosa. Kian o recuperase și o curățase, dar adâncitura din mijloc rămăsese.

Am atins metalul rece.

— Ai păstrat-o? am întrebat.

— Zayn a spus că este sabia ta, răspunse Kian.

Am zâmbit fără să vreau.

— Și unde este cavalerul?

— La școală. Își pregătește discursul pentru ziua în care te va cere din nou.

— Sper că de data aceasta își întreabă întâi tatăl.

Kian coborî privirea.

— Aurora, nu trebuie să rămâi aici. Casa, banii, oamenii mei… nimic nu te leagă de mine.

— Știu.

— Atunci de ce încă ești aici?

Am privit fotografia.

— Pentru că acum pot pleca fără să fug.

Trei luni mai târziu, locuiam într-un apartament mic din Jersey City, lângă apă. Lucram la o firmă de contabilitate și învățam seara să repar documentele pe care alții încercau să le ascundă.

Zayn venea în fiecare sâmbătă. Își făcea temele la masa din bucătărie și îmi desena pe frigider cavaleri cu coifuri strâmbe.

Într-o dimineață de decembrie, primul strat de zăpadă se așeză pe balustradă. Zayn îmi întinse o foaie.

— Asta e casa noastră, spuse el.

Desenase trei oameni, un ursuleț fără un ochi și un obiect mare în formă de tigaie.

— De ce apare tigaia în mijlocul casei?

— Pentru că tu m-ai salvat cu ea.

— Tu ai crezut că mă salvezi pe mine.

— Am făcut amândoi treaba asta.

În aceeași seară, telefonul meu vibră. Era un mesaj de la Regina, trimis din centrul de detenție.

„Aurora, am greșit. Vino să vorbim. Sunt încă familia ta.”

Am citit mesajul până la capăt.

Apoi l-am șters.

Kian stătea în prag cu două cești de ceai.

— Era ea?

— Da.

— Vrei să răspunzi?

— Am răspuns deja.

— Ce ai spus?

Am ridicat din umeri.

— Nimic.

El înțelese. Nu mi-a cerut explicații și nu mi-a spus că sunt crudă. Doar puse ceașca pe masă și se așeză lângă Zayn.

— Aurora, spuse băiatul, când voi fi mare, tot cu tine mă căsătoresc.

— Nu. Când vei fi mare, vei găsi pe cineva care nu are nevoie să fie salvat.

— Dar pot să te aleg acum?

Am privit spre Kian.

El zâmbea, dar nu mai era zâmbetul unui rege temut. Era zâmbetul unui tată care învățase să ceară voie.

— Da, am spus. Acum poți.

Înainte să plece, Kian observă tigaia așezată pe raftul din bucătărie. Nu o mai ascundeam. O lustruisem, dar zgârietura adâncă rămăsese pe margine.

— Încă o păstrezi? întrebă el.

— Îmi amintește că uneori cea mai slabă armă te ajută să-ți găsești cea mai puternică voce.

Afară începu să ningă.

Zayn își lipi desenul pe frigider, iar eu am închis lumina din bucătărie.

Tigaia a rămas în lumina albă a ferestrei.

Nu mai era o armă.

Era cheia vieții mele noi.