Mama mea ne-a dat două săptămâni să plecăm din apartamentul în care creșteam copilul, iar cinci ani mai târziu m-a sunat plângând și mi-a cerut să-i deschid ușa

Mama mea ne-a dat două săptămâni să plecăm din apartamentul în care creșteam copilul, apoi a zâmbit ca și cum ne-ar fi făcut un mare favor. Era șapte și jumătate seara, iar eu tocmai îi puneam lui Maxim, fiul meu de trei ani, o farfurie cu paste în față, când telefonul a început să vibreze pe masă.

— Bună, Olga! se auzi vocea mamei, exagerat de veselă. Eu și Victor trecem pe la voi în jumătate de oră.

— Mamă, e târziu. Maxim abia mănâncă…

— Te-am avertizat că putem veni oricând. Pune încă două farfurii.

Apoi tăcu o clipă și adăugă, rece:

— Și să nu uiți că apartamentul a fost cumpărat cu banii noștri. Ar trebui să ai puțină conștiință.

Am închis și am rămas cu telefonul în mână. Andrei mi-a strâns degetele sub masă.

— Iar începe?

Am dat din cap. Îi știam vocea mamei de când eram copil. După moartea tatălui meu, aveam zece ani. Eu dormeam cu vechea lui geacă sub pernă, iar ea își cumpărase în câteva luni rochii noi, o coafură nouă și un bărbat nou.

Victor nu m-a întrebat niciodată ce îmi place sau cum a fost la școală. Odată a adus un tort scump, a mâncat jumătate din el și a plecat fără să mă privească.

Singura care m-a învățat să rezist a fost bunica Ecaterina. Când am împlinit optsprezece ani, mama mi-a pus în palmă cheile acestui apartament cu două camere.

— L-am obținut pentru tine de la Victor, spusese ea. De acum, nu ne mai deranja. Iar dacă vei avea copii, va fi problema ta.

Acum l-am schimbat pe Maxim într-un costum curat cu lei, iar Andrei și-a îmbrăcat cămașa albă. Ne pregăteam pentru vizita lor ca pentru un examen.

Soneria a sunat exact după treizeci de minute. Mama a intrat în rochie de mătase, iar Victor în costum impecabil. Niciunul nu l-a salutat pe Maxim. Ea a privit masa, s-a așezat și a scos din geantă un plic gri, sigilat.

— Nu te obosi cu mâncarea, a spus. Am venit să discutăm.

A pus plicul în fața mea, l-a privit pe Victor, care și-a coborât ochii, apoi și-a întins mâna spre marginea lui…

PARTEA 2

Degetele mamei au apăsat pe plic, iar unghia ei roșie a zgâriat sigiliul fără să-l rupă.

— Victor are probleme cu afacerea, spuse ea. Trebuie să vindem câteva lucruri. Două mașini și apartamentul acesta.

Pentru o clipă, n-am înțeles cuvintele. M-am uitat la pereții pe care măsuram înălțimea lui Maxim, la frigiderul acoperit cu desene și la ursulețul lui de pluș, cu o ureche ruptă.

— Ce ai spus?

— Ai auzit foarte bine. Apartamentul este pe numele meu. Asta înseamnă că eu hotărăsc ce fac cu el.

— Dar aici locuiește copilul meu! Nu lucrez fiindcă are doar trei ani. Economisim fiecare leu pentru casa noastră. Unde să mergem?

Mama s-a lăsat pe spate, fără urmă de milă.

— Ai soț. Să se descurce.

Andrei s-a ridicat încet de pe scaun.

— Puteați să ne spuneți mai devreme. Aveam nevoie de timp.

Victor a vorbit fără să mă privească:

— Două săptămâni sunt suficiente. Nu suntem organizație de binefacere.

Cuvintele lui m-au lovit mai tare decât vestea. În bucătăria în care îi pregăteam lui Maxim terciul în fiecare dimineață, dintr-odată ni se transmitea că nu avem dreptul să fim acolo.

— Mi-ai dat apartamentul, mamă, am șoptit.

Ea a râs scurt.

— Nu ți l-am dat. Te-am lăsat să locuiești în el. Este o diferență.

A luat plicul, și-a pus geanta pe umăr și s-a îndreptat spre ușă. Din camera lui, Maxim a început să râdă și să bată din palme, construindu-și turnul din cuburi. Nu știa că un străin hotărâse deja cât mai poate rămâne în camera lui.

După plecarea lor, m-am prăbușit pe scaun. Andrei m-a ținut în brațe și a sunat-o pe mama lui, Svetlana. Fiica ei, Larisa, se mutase de curând, iar două camere rămăseseră goale.

Svetlana ne-a primit fără întrebări. Avea dureri de spate și ieșea rar din casă, dar când Maxim a intrat cu mașinuța lui roșie, chipul ei s-a luminat.

Într-o săptămână am împachetat totul. Printre lucruri am găsit un nasture rupt, prins cu ață albastră, pe care mi-l cosea bunica Ecaterina. L-am ascuns în buzunar.

I-am dat mamei cheile în curte. Ea nici măcar nu a coborât din mașina lucioasă.

— Ai grijă de tine, a spus, apoi a plecat.

Au trecut cinci ani. Ne-am cumpărat propria casă, Maxim a început școala, Andrei a fost promovat, iar eu așteptam al doilea copil. Apoi, într-o seară ploioasă de noiembrie, telefonul a sunat. Pe ecran apărea numele pe care îl ștersesem de mult.

Am răspuns.

— Olga, spuse mama cu o voce frântă, Victor m-a dat afară. Nu am unde să merg. Pot să stau câteva zile la voi?

Mi-am privit burta, desenele copiilor și ușa camerei pregătite pentru bebeluș. În telefon s-a lăsat tăcerea, iar eu am înțeles că de data aceasta decizia era numai a mea…

PARTEA 3

— Olga, te rog, repetă mama. Doar câteva zile. Nu mai am bani și nu am unde să dorm.

Cu cinci ani în urmă, eu îi pusesem aceeași întrebare. Unde mergem cu un copil atât de mic? Ea îmi răspunsese că era problema mea.

Am închis ochii. În jurul meu, casa era caldă. Se auzea apa curgând în baie, Maxim râdea în camera lui, iar Andrei stătea lângă chiuvetă, cu mâna pe marginea blatului. Nu mi-a făcut semn să accept și nu mi-a cerut să refuz. Știa că răspunsul trebuia să vină din mine.

— Mamă, am spus, nu poți locui la noi.

A tras aer în piept, ca și cum eu aș fi fost cea care o rănea.

— După tot ce am făcut pentru tine?

Mi-am dus mâna la buzunar și am atins nasturele cu ață albastră. Îl purtasem cinci ani, fără să știu de ce. Poate pentru a-mi aminti că unele răni se închid numai când încetezi să le mai ascunzi.

— Nu ai făcut acel lucru pentru mine. Ne-ai lăsat să locuim în apartament, apoi ne-ai scos de acolo când aveam un copil. Nu ne-ai întrebat unde vom merge. Nu ne-ai oferit nici măcar o zi în plus.

— Deci mă lași pe stradă?

— Nu. Îți pot trimite bani pentru un adăpost și pot suna la serviciile sociale. Dar nu te voi lăsa să intri în casa mea prefăcându-te că nimic nu s-a întâmplat.

A urmat o tăcere lungă. Apoi a închis.

Am aflat mai târziu ce se întâmplase. Victor nu fusese soțul ei, dar toate bunurile importante erau pe numele mamei. După vânzarea apartamentului, el vânduse și mașinile, iar banii se topiseră în datorii. Apoi plecase cu o femeie mai tânără, lăsând-o fără locuință și fără chei.

Larisa i-a oferit o cameră pentru câteva săptămâni, iar Svetlana i-a spus limpede că poate veni în vizită, dar nu va hotărî niciodată cine locuiește în casa noastră. Mama a început să lucreze în bucătăria unui cămin pentru vârstnici. Pentru prima dată, trebuia să-și câștige singură traiul.

De Crăciun am primit un mesaj scurt: „Îmi pare rău”. Nu i-am răspuns imediat. Am pus nasturele lângă fotografiile copiilor, apoi am scris: „Și mie îmi pare rău. Dar casa mea nu va mai fi niciodată un loc din care cineva să se teamă că va fi alungat.”

În clipa aceea, Maxim a venit alergând cu desenul familiei noastre. Eram toți acolo, ținându-ne de mâini. Iar eu am înțeles că adevărata mea răzbunare nu fusese să-i închid ușa mamei, ci să construiesc o casă în care iubirea nu vine niciodată cu termen de evacuare.