PARTEA 4 — La 107 ani, administratorul mi-a cerut să-mi strâng lucrurile chiar de ziua mea, apoi a citit un bilet și a amuțit

PARTEA 4

Mara s-a ridicat înainte ca bărbatul să deschidă mapa.

— Faceți un pas și sunați la poliție, a spus ea.

— Avem un ordin legal, a răspuns bărbatul.

— Atunci arătați-l.

Mâna lui a rămas suspendată în aer.

Ana a închis ușa biroului și a scos telefonul.

— Am chemat deja poliția și serviciul de urgență. Nimeni nu o atinge pe doamna Milica.

Victor s-a ridicat cu greu.

— Nu înțelegeți. Dacă nu o mutăm, își poate face rău.

— Dumneavoastră ați încercat să o scoateți din clădire de ziua ei, am spus.

— Am încercat să salvez căminul.

— Cu o firmă înființată ieri?

Nu a răspuns.

Telefonul lui a început să sune. O dată. De două ori. A treia oară, Victor l-a scos din buzunar și a răspuns.

— Da, sunt eu… Nu, cumpărătorii au ajuns… Nu, nu puteți retrage banii acum…

Mara a pornit înregistrarea pe difuzor.

Vocea lui Victor s-a auzit din aparat, rece și grăbită.

— Bătrâna nu mai are pe nimeni. Semnăm, o trimitem într-un centru și clădirea rămâne liberă până la demolare.

Victor a încremenit.

Mara a oprit înregistrarea.

— Ai spus asta acum două zile, la notar.

— Nu știu despre ce vorbești.

— Tocmai te-ai auzit.

Pentru prima oară, Victor și-a ascultat propria voce fără să o poată controla. A privit telefonul de parcă îl trădase. Apoi s-a uitat la mine.

— Nu am vrut să vă fac rău.

— Nici Petru nu a spus asta la început.

Poliția a sosit după zece minute. Ploaia începuse și curtea mirosea a pământ ud. Un agent a cerut actele, iar Mara i-a întins toate copiile: procura, declarația lui Petru, caseta transcrisă și fotografia cu mine și Sorina.

Victor a încercat să-l tragă pe agent deoparte.

— Putem discuta între noi.

— Nu, a răspuns agentul. De acum discutați cu procurorul.

— Dar sunt administratorul.

— Nu pentru mult timp.

Bărbatul cu mapa neagră a făcut un pas spre ieșire.

— Eu doar am primit o solicitare.

— Și ați acceptat-o fără verificări, a spus Mara. Veți explica asta în declarație.

Victor a fost dus afară primul. În prag, s-a întors.

— Milica, mama mea nu a vrut să vă urască.

Am privit ploaia curgându-i pe față.

— Atunci trebuia să-i spui adevărul înainte să moară.

Ușa s-a închis.

În seara aceea, camera mea era aproape goală. Pe pat rămăseseră doar pătura crem, o fotografie și cutia de lemn. O infirmieră luase hainele pentru inventar, iar dulapul deschis arăta ca o gură fără dinți.

Am ridicat pasărea de porțelan. Ciocul era crăpat în două, dar se putea lipi.

Mara a intrat cu două cești de ceai.

— Pot să stau cu dumneavoastră?

— Nu trebuie să întrebi.

S-a așezat pe marginea patului.

— Mama a păstrat toate poveștile despre dumneavoastră.

— Și m-a urât?

— Nu. S-a prefăcut că vă urăște pentru că era mai ușor decât să recunoască faptul că îi era dor.

Am plâns fără zgomot. Mara nu m-a oprit.

A doua zi, vânzarea a fost suspendată, iar procura a fost declarată falsă. După trei săptămâni, fundația a fost desființată, iar clădirea a trecut în administrarea unei asociații conduse de Mara. Victor a fost anchetat pentru fals și fraudă. Nu am mers la fiecare audiere.

Nu voiam să-mi petrec ultimii ani privind înapoi la el.

Am vrut să mă uit înainte.

Mara m-a mutat într-un apartament mic, la etajul întâi, într-un oraș de lângă mare. Ferestrele dădeau spre o piață unde, în fiecare dimineață, un vânzător striga prețul merelor. Aveam o bucătărie cu perdele galbene, un fotoliu lângă calorifer și un raft pentru pasărea de porțelan.

La șase săptămâni după mutare, a venit Sofia, fiica Marei. Avea opt ani și o cutie de creioane colorate.

— Străbunico, tu chiar ai o sută șapte ani?

— Chiar atât.

— Atunci ai văzut și primul tren din lume?

Am râs.

— Nu chiar. Dar am văzut destule trenuri ca să știu că oamenii pot pleca fără să dispară pentru totdeauna.

Sofia s-a așezat pe podea și a desenat o casă cu trei ferestre. Într-una eram eu. În alta era Mara. În a treia a desenat-o pe Sorina, cu părul lung și o rochie galbenă.

— Mamaie, de ce ai desenat-o și pe ea? am întrebat.

— Pentru că în casa noastră trebuie să fie loc și pentru cei care au venit prea târziu.

Am lipit desenul pe frigider.

În fiecare duminică, Mara îmi citea câte una dintre scrisorile mele către Sorina. Nu toate. Unele erau prea dureroase.

Într-una scrisesem: „Astăzi ai fi împlinit douăzeci și cinci de ani. Am cumpărat un tort și l-am mâncat singură.”

În alta: „Nu trebuie să mă ierți. Trebuie doar să știi că am fost aici.”

La trei luni după mutare, am primit primul mesaj de la Victor.

„Bunico, îmi pare rău. Vreau să vorbim. Am fost speriat și am făcut greșeli. Te rog să mă ajuți.”

Mara a stat lângă mine în timp ce citeam.

— Vrei să-i răspunzi?

Am privit lung ecranul.

— Da.

Am scris încet, cu degetele tremurând.

„Îți doresc să găsești curajul pe care eu l-am găsit prea târziu. Dar nu voi mai purta consecințele alegerilor tale.”

Am apăsat pe trimitere.

Nu am simțit bucurie.

Am simțit liniște.

În iarna aceea a nins pentru prima oară în orașul de lângă mare. Sofia a venit alergând în cameră cu obrajii roșii.

— Străbunico, haide să vezi!

M-a dus la fereastră. Zăpada se așeza pe balustradă, albă și tăcută. Am deschis sertarul de lângă fotoliu și am scos pasărea de porțelan.

Mara o lipise cu grijă. Ciocul nu mai era perfect, dar crăpătura rămăsese vizibilă.

— De ce nu o repari de tot? a întrebat Sofia.

Am pus pasărea pe pervaz, lângă desenul ei.

— Pentru că unele lucruri nu trebuie să arate ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Sofia a atins cu grijă ciocul reparat.

— Dar încă este frumoasă.

— Da, am spus. Încă este.

În ziua în care am împlinit o sută opt ani, Mara mi-a făcut un tort adevărat. Avea o singură lumânare mare, iar Sofia a insistat să sufle și ea.

Pe masă se aflau trei farfurii, patru furculițe și fotografia Sorinei.

Nu mai eram singură.

Nu pentru că trecutul se schimbase. Nu pentru că anii pierduți se întorseseră. Ci pentru că, în sfârșit, adevărul ajunsese la cei care trebuiau să-l audă.

Mara mi-a întins o felicitare.

Pe copertă scria: „Pentru femeia care a așteptat fără să renunțe”.

Am deschis-o.

Înăuntru, cu litere mari și strâmbe, Sofia scrisese: „La mulți ani, străbunico. Eu te-am găsit.”

Am dus felicitarea la piept.

Afară ningea, iar pasărea de porțelan stătea pe pervaz, cu ciocul crăpat și aripile îndreptate spre lumină.

De data aceasta, când telefonul a sunat, nu mi-a fost teamă să răspund.

Casa mea nu mai aștepta pe nimeni.

Era plină.