Fostul meu iubit m-a umilit la logodna lui, dar când un necunoscut m-a sărutat, zâmbetul lui a dispărut

La ora 20:42, fostul meu iubit a ridicat paharul de șampanie și a cerut tuturor să privească „femeia care încă visează la o viață importantă”.

M-am trezit în mijlocul salonului privat al restaurantului Belladonna, cu zeci de becuri aurii reflectate în paharele de cristal și cu o amuletă veche, din bronz, apăsându-mi pieptul prin rochia neagră. O purtam de când murise tata. Avea forma unei busole mici, iar acul ei rămăsese blocat spre nord, ca și cum nici măcar timpul nu reușise s-o convingă să-și schimbe direcția.

Marcus Whitmore zâmbea în fața mea.

— Elena lucrează încă la recepție? întrebă Vanessa, logodnica lui, cu o voce dulce ca mierea stricată.

— Nu la recepție, răspunse Marcus. A fost promovată. Acum este asistentă juridică.

— Ce drăguț, spuse Vanessa. Deci încă se ocupă de treburile altora.

Câteva persoane râseră încet. Nu pentru că gluma fusese bună, ci pentru că Vanessa Sterling era fiica unui om care deținea jumătate din hotelurile din Manhattan.

Mi-am strâns degetele în jurul piciorului paharului. Sticla rece îmi intră în palmă, dar nu l-am lăsat jos.

— Sunt asistentă juridică principală, am spus.

Marcus înclină ușor capul.

— Desigur. Și încă mai aștepți să devii avocat, nu-i așa?

— Am promovat examenul de admitere acum două săptămâni.

Pentru o clipă, zâmbetul lui se clătină.

Apoi Vanessa râse.

— „Acum două săptămâni” nu înseamnă chiar avocat.

— Înseamnă că mai am câteva acte de depus, am răspuns.

— Elena a fost mereu foarte ambițioasă, spuse Marcus către ceilalți. Când eram împreună, visa să ajungă cineva. Uneori mă întrebam dacă nu visa prea sus.

Mi-am simțit gâtul strângându-se. În oglinda întunecată de pe peretele din spatele lui, fața mea părea calmă, dar vedeam cum degetele îmi tremurau lângă medalion.

Marisol, verișoara mea, se apropie și îmi atinse cotul.

— Elena, vino să stai cu mine.

— Nu, spuse Marcus. Las-o să răspundă. Sunt curios ce face acum, în afară de a visa la o carieră.

— Fac mai mult decât ai știut tu vreodată, am spus.

Râsetele au încetat.

Vanessa ridică sprânceana.

— Vai. Are și replici.

Marcus făcu un pas spre mine.

— Nu te supăra. Încerc doar să le explic tuturor că nu ești chiar atât de importantă pe cât vrei să pari.

În acel moment, ușa salonului se deschise.

Nu tare. Nu dramatic.

Doar atât cât să intre un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum întunecat, fără cravată. Avea o cicatrice fină lângă sprânceana stângă și ținea în mână o pereche de mănuși din piele maro.

Chelnerul care tocmai trecea pe lângă el se opri.

Administratorul restaurantului își îndreptă spatele.

Iar Marcus încetă să zâmbească.

Bărbatul se uită direct la mine și începu să traverseze încăperea. Lumea se dădea la o parte fără să-i ceară nimeni.

— Doamne, șopti cineva.

Altă voce răspunse:

— Este Dominic Hale.

Numele nu-mi spunea nimic. Reacția lui Marcus, însă, îmi spunea totul.

Dominic se opri lângă mine. Mâna lui caldă se așeză pe spatele meu, chiar deasupra taliei.

— Te-am căutat toată seara, Elena, spuse el.

L-am privit uluită.

— Cred că mă confunzi cu altcineva.

— Niciodată.

Și, înainte să mai pot spune ceva, se aplecă și mă sărută.

Salonul amuți.

Am simțit mirosul discret de lemn ars și mentă de pe haina lui. Buzele lui au fost sigure, scurte și scandalos de convingătoare. Pentru două secunde, umilința, Marcus și Vanessa au dispărut.

Apoi Dominic se desprinse și se întoarse spre ei.

— Dominic Hale, spuse el, întinzând mâna.

Marcus i-o strânse mecanic.

— Hale…

— Da.

Vocea lui Dominic deveni rece.

— Ea nu v-a vorbit despre mine?

Vanessa își coborî paharul.

— Nu știam că vă cunoașteți.

Dominic îmi luă mâna.

— Ne cunoaștem de șase luni. Încerc să o conving să se căsătorească cu mine.

Marcus păli.

— Dar ea este doar…

Se opri.

Dominic înclină capul.

— Doar ce?

În salon se auzi un clinchet subțire. Cineva scăpase o furculiță pe farfurie.

Mi-am retras mâna dintr-a lui.

— Ce faci? am șoptit.

— Te scot de aici.

— Nu ai dreptul să mă săruți.

Pentru prima dată, în ochii lui apăru ceva asemănător regretului.

— Ai dreptate.

— Și atunci de ce ai făcut-o?

Dominic se uită peste umărul meu, spre Marcus. Fostul meu iubit nu mai părea superior. Părea speriat.

— Pentru că oamenii care te-au urmărit până aici nu trebuiau să creadă că ești singură.

Mi s-a uscat gura.

— Cine mă urmărește?

Dominic nu răspunse. Își puse mănușile în buzunar și privi medalionul de bronz de la gâtul meu.

Fața lui se schimbă.

— De unde ai busola aceea?

Înainte să pot răspunde, un bărbat de la intrare își ridică mâna spre ureche, ascultând ceva printr-un dispozitiv ascuns. Dominic observă și își încordă maxilarul.

— Elena, trebuie să plecăm acum.

— Nu plec nicăieri cu tine.

— Atunci ascultă-mă aici, dar nu te întoarce spre Marcus.

M-am uitat totuși.

Marcus își scotea telefonul din buzunar, cu degetele tremurând.

Dominic făcu un pas spre el.

— Sună pe cine vrei. În seara asta nu te va salva nimeni.

Apoi se întoarse spre mine și șopti:

— Tatăl tău mi-a lăsat ceva înainte să moară. Iar cineva a aflat că îl ai.

Am simțit cum podeaua se înclină sub picioare.

— Tata nu te-a cunoscut.

Dominic privi medalionul.

— Ba da. Mai bine decât crezi.

La capătul coridorului, o ușă se deschise brusc. O femeie în costum bleumarin veni alergând spre noi, ținând o mapă legată cu o panglică roșie.

— Domnule Hale, spuse ea fără suflu, am găsit dosarul.

Dominic întinse mâna.

Iar degetele lui erau la numai câțiva centimetri de încuietoarea aurie când…

PARTEA 2

Degetele lui Dominic se opriră deasupra încuietorii aurii.

— Nu aici, spuse femeia în costum. Sunt prea mulți oameni.

Dominic își retrase mâna și privi spre salon. Prin ușa întredeschisă se vedeau Marcus, Vanessa și rudele mele, toți prefăcându-se că nu ascultă.

— Camera de serviciu, spuse el.

— Nu merg nicăieri până nu-mi spune cineva ce se întâmplă, am intervenit.

Dominic mă privi câteva secunde. Ochii lui nu mai aveau nimic din siguranța afișată în fața invitaților.

— Ai dreptul la adevăr.

— Atunci începe.

Am intrat într-o încăpere mică, lângă bucătărie. Mirosea a cafea arsă și a detergent de lămâie. Pe masă era o lampă cu abajurul crăpat, iar femeia așeză mapa sub lumina ei.

— Numele meu este Sorina Pavel, spuse ea. Sunt avocatul domnului Hale.

— Și de ce țineți un dosar despre tatăl meu?

Sorina schimbă o privire cu Dominic.

— Nu despre tatăl tău. Despre ce i-a lăsat el familiei Hale.

— Tata a murit acum doisprezece ani.

— Știu.

— Atunci nu-mi mai vorbiți ca și cum ați fi așteptat să apară fantoma lui la cină.

Dominic se sprijini de chiuveta metalică. Lumina rece îi tăia fața în două.

— Gabriel Torres a fost contabilul și consilierul juridic al tatălui meu. Nu era doar angajatul lui. Era singurul om în care Vincent Hale avea încredere.

— Tatăl meu nu a lucrat niciodată pentru traficanți.

— Nu ți-am spus asta.

— Dar toată lumea vorbește despre familia ta ca despre o organizație criminală.

— Unele lucruri despre familia mea sunt adevărate, altele au fost inventate ca să ascundă oamenii care ne furau porturile.

Am râs scurt, fără veselie.

— Și tu ești eroul care vine să mă salveze cu un sărut?

Dominic își coborî privirea.

— Nu. Sunt omul care a făcut o greșeală acum zece minute și încearcă să nu mai facă alta.

Răspunsul m-a surprins mai mult decât gestul lui din salon.

Sorina desfăcu mapa. Înăuntru se afla o fotografie îngălbenită, prinsă cu o agrafă de aramă. Tata stătea lângă un bărbat mai tânăr, pe cheiul unui port. În spatele lor se vedea un vas alb, iar Dominic, copil, apărea la marginea imaginii.

— Aveai opt ani, am spus.

— Șapte.

— De unde știi?

— Pentru că în acea zi tatăl tău m-a scos dintr-o mașină care luase foc.

Mi s-a tăiat respirația.

Dominic continuă încet:

— Vincent voia să mă trimită în alt oraș. Cineva din companie îl trăda. Mașina a fost atacată. Gabriel m-a scos prin geamul din spate și m-a dus la mama mea. Apoi a dispărut cu un registru.

— Ce registru?

Sorina împinse fotografia spre mine.

— Un registru cu plăți ilegale, nume și conturi. Gabriel a ascuns dovezile înainte să fie ucis.

Mi-am dus instinctiv mâna la medalion.

Dominic observă.

— Busola aceea era a lui?

— Mi-a dat-o când aveam nouă ani. Mi-a spus că, indiferent cât de mult mă rătăcesc, trebuie să-mi amintesc în ce direcție merg.

— În interior există o cavitate.

Am rămas nemișcată.

— Nu.

Sorina scoase din mapă un instrument subțire și îl așeză pe masă.

— Am încercat să o deschidem după moartea lui Gabriel. Nu am avut cheia.

— Și acum o aveți?

Dominic se apropie.

— Nu. Dar cineva a furat săptămâna trecută o copie a certificatului tău de naștere și dosarul tău de muncă. Asta înseamnă că cineva caută busola.

În acel moment, telefonul meu vibră.

Era un mesaj de la Marcus.

„Vorbește cu mine singură. Nu știi în ce te-ai băgat.”

Am ridicat ecranul spre Dominic.

El nu păru surprins.

— Marcus lucrează pentru familia Sterling de trei ani, spuse el. Tatăl Vanessei a cumpărat acțiuni în companiile care au fost atacate după dispariția registrului.

— Îl acuzi pe Marcus de furt?

— Îl acuz că te-a folosit ca să afle unde este dovada.

Am recitit mesajul. Dintr-odată, toate întrebările lui despre slujba mea, despre casa mea, despre lucrurile rămase de la tata au căpătat un gust amar.

Ușa se izbi de perete.

Marcus intră, palid și furios.

— Elena, vino cu mine.

Dominic se așeză între noi.

— Ieși.

— Nu vorbeam cu tine.

— De data asta vei vorbi.

Marcus își îndreptă umerii.

— Ea nu știe cine ești. Nu știe ce ai făcut oamenilor care ți s-au opus.

— Iar tu știi exact ce i-ai făcut ei.

— Elena, el te minte. Tatăl tău nu ți-a lăsat nimic.

Am simțit medalionul rece pe piele.

— Atunci de ce ți-e frică?

Marcus amuți.

Dominic îmi întinse o cheie mică, neagră.

— În apartamentul tău există o cutie pe care nu ai observat-o niciodată. În spatele caloriferului din dormitor.

— Cum știi ce este în apartamentul meu?

— Pentru că am intrat acolo acum trei luni, când cineva a încercat să-ți forțeze ușa.

— Ai intrat în casa mea fără permisiune?

— Da.

— Ești nebun.

— Probabil.

— Și de ce nu mi-ai spus?

Dominic își închise ochii o clipă.

— Pentru că, dacă îți spuneam totul, deveneai ținta înainte să fii pregătită.

Sorina desfăcu încuietoarea mapei.

— Elena, trebuie să vezi ce a înregistrat Gabriel în ultima lui zi.

A scos un mic aparat de înregistrare, zgâriat pe lateral.

Dominic apăsă butonul.

Vocea tatălui meu umplu camera.

„Dacă Elena ascultă asta, înseamnă că am pierdut. Iar omul care m-a trădat este mai aproape de ea decât crede…”

PARTEA 3

„…și poartă numele Whitmore.”

Înregistrarea se opri.

Nimeni nu respiră.

Am privit spre Marcus. Fața lui devenise albă, iar pe tâmplă îi apăruse o venă subțire.

— Nu, spuse el. Nu poate fi adevărat.

— Tatăl meu ți-a rostit numele, am răspuns.

— A fost manipulat. Era bolnav.

Sorina scoase din mapă un al doilea document, împăturit în patru.

— Înregistrarea este autentificată. Iar acesta este raportul financiar pe care Gabriel l-a ascuns.

Dominic îl desfăcu pe masă. Pagini pline de cifre, ștampile și semnături se întinseră sub lumina lămpii.

— Marcus a transferat bani din fondul de investiții al companiei Sterling, explică el. Apoi i-a mutat prin trei societăți fantomă legate de porturile Hale. Gabriel a descoperit totul.

Marcus își trecu mâna prin păr.

— Eu doar am executat ordine.

— Ale cui? întrebă Dominic.

Marcus nu răspunse.

Vanessa apăruse în prag. Își ținea telefonul la piept, iar machiajul perfect i se strânsese în jurul ochilor.

— Marcus, ce înseamnă asta?

— Nu acum.

— Ai spus că totul era legal.

— Vanessa, pleacă.

— Ai folosit banii tatălui meu?

El făcu un pas spre ea.

— Nu înțelegi nimic.

— Atunci explică-mi.

Dominic interveni:

— Nu mai are ce explica. Totul este în documente.

Am privit raportul. La sfârșitul ultimei pagini se afla semnătura tatălui meu și o notă scrisă de mână: „Dovada trebuie să rămână la Elena. Numai ea poate hotărî ce face cu ea.”

— Eu? am șoptit.

— Tu, spuse Dominic. Pentru că Gabriel nu avea încredere nici în polițiști, nici în judecători, nici în mine.

— De ce nu în tine?

Dominic își coborî privirea.

— Pentru că eram fiul lui Vincent Hale. Iar uneori sângele pare mai vinovat decât faptele.

Adevărul mă lovi mai tare decât sărutul. Toată viața crezusem că tata murise într-un accident. În realitate, încercase să ascundă ceva care putea distruge oameni puternici.

Marcus se repezi spre masă și încercă să smulgă paginile.

Dominic îi prinse încheietura.

— Nu.

Marcus gemu.

— Nu știi ce faci! Dacă ajunge dosarul la procuror, vor cădea oameni care nu se vor opri la tine.

— Asta este amenințare? am întrebat.

Marcus se uită la mine.

— Este un avertisment. Vino cu mine și pot să te protejez.

Am simțit un gust amar în gură.

— M-ai numit insignifiantă în fața tuturor.

— Am făcut-o ca să pară că nu ești importantă.

— De ce?

El tăcu.

Sorina răspunse în locul lui:

— Pentru că, dacă cineva ar fi bănuit ce ți-a lăsat Gabriel, ar fi încercat să te răpească sau să te cumpere.

Marcus își smulse mâna din strânsoarea lui Dominic.

— Nu înțelegi, Elena. Am încercat să te țin departe.

— Nu. Ai încercat să afli dacă am găsit ceva.

În acel moment, telefonul lui Dominic sună.

El ascultă fără să vorbească. Culoarea i se schimbă treptat.

— Unde? întrebă.

Pauză.

— Trimiteți oamenii la apartamentul ei. Acum.

Am simțit că mi se răcește ceafa.

— Ce s-a întâmplat?

Dominic își închise telefonul.

— Ușa apartamentului tău a fost spartă.

— Cutia…

— Era goală, spuse el. Dar au lăsat ceva înăuntru.

Sorina îl privi atent.

— Ce anume?

Dominic nu-mi răspunse imediat. Din buzunar scoase o fotografie făcută cu telefonul. În imagine se vedea dormitorul meu răvășit, salteaua tăiată și medalionul de bronz așezat pe podea, deschis.

În interiorul lui nu era niciun document.

Era o fâșie de hârtie pe care se vedea un singur rând.

„Dacă vrei adevărul despre tatăl tău, vino singură la cheiul șapte înainte de miezul nopții.”

Dominic închise pumnul.

— Nu te duci nicăieri singură.

Telefonul meu sună din nou.

De data aceasta, pe ecran nu apărea niciun număr.

Am răspuns.

O voce de bărbat șopti:

— Dominic nu ți-a spus încă cine a dat ordinul pentru moartea tatălui tău. Dacă vrei să afli, vino fără el…

Apelul se încheie.

Dominic mă privi cu o expresie pe care nu i-o mai văzusem.

Frică.

Apoi, din hol, se auzi zgomotul unei uși forțate și glasul unui om care strigă că poliția este pe drum…