PARTEA 4
Mesajul a rămas luminat pe telefonul lui Mark, între plicul desfăcut și fotografia în care Laura stătea lângă poartă cu genunchiul însângerat.
Nimeni nu a respirat câteva secunde.
Apoi Mark a întins mâna după aparat.
— Nu te apropia, am spus.
— Este telefonul meu.
— Și mesajul a venit din cauza ta.
Mama ținea încă receptorul la ureche. Pe obraz îi curgeau lacrimi, dar vocea ei era limpede.
— Laura, ești acolo?
— Sunt aici, mamă.
Vocea era mai joasă decât mi-o imaginasem. Avea o ezitare la sfârșitul fiecărui cuvânt, ca și cum ar fi învățat să nu atragă atenția.
— Andrei este cu mine, a spus mama.
A urmat o tăcere lungă.
— Andrei?
Am apropiat telefonul de gură.
— Sunt aici.
— Ai crescut.
Am râs fără să vreau, iar râsul s-a transformat într-un suspin.
— Tu încă îți brodezi florile?
— Nu. Dar încă îmi amintesc cum ieșea petala aceea lungă.
M-am uitat la bucata de material de pe masă. Atât de mică. Atât de grea.
Mark a făcut un pas spre mama.
— Închide telefonul.
— Nu-mi mai dai ordine, Mark, a spus ea.
Femeia pe care o văzusem toată viața cerându-și scuze pentru orice stătea dreaptă în mijlocul camerei bunicului. Nu ridicase glasul, dar Mark s-a oprit.
Elena a luat scrisoarea și a citit adresa cu voce tare.
— Cabana este la douăzeci și cinci de kilometri de aici. Mesajul spune să mergem acum.
— Nu mergem nicăieri, a răspuns Mark.
— De ce? l-am întrebat.
— Pentru că poate fi o capcană.
— Pentru cine?
Nu mi-a răspuns.
Am observat atunci că avea pe manșetă o urmă de vopsea verde. Aceeași vopsea era pe mânerul vechi al cutiei din pod. Mark fusese acolo înaintea noastră. Căutase ceva.
— Ai știut că bunicul a lăsat dovezi, am spus.
— Nu știam nimic.
— Atunci de ce ai venit direct la saltea?
Fața lui s-a strâns.
Mama s-a întors spre el.
— Cum ai știut unde să cauți?
Mark a privit podeaua. Pentru prima dată nu părea unchiul sigur pe el care conducea magazinul, negocia cu furnizorii și vorbea peste toată lumea. Părea un om prins într-o cameră fără ieșire.
— Tata mi-a spus cu ani în urmă că ține ceva sub saltea, a zis el. Nu știam ce.
— Știai suficient cât să vrei să-l distrugi, am spus.
Telefonul mamei a scos un sunet.
Laura trimisese o fotografie. În ea se vedea o ladă de lemn, un caiet și o fereastră acoperită cu scânduri. Sub imagine scria: Nu veniți la cabană. Am plecat de acolo acum două ore. Cineva a fost înaintea mea.
Sub mesaj se afla o a doua fotografie. Era o pagină din caietul bunicului. Pe ea apăreau transferurile făcute de Mark și o notă: Banii nu au fost pentru el. Au fost pentru tratamentul lui Adrian.
Am ridicat privirea.
Adrian era fiul lui Mark, vărul meu. Murise la nouă ani de o boală rară, cu trei ani înainte de dispariția Laurei. Îmi aminteam doar de aparatul de oxigen și de mâna mică, rece, pe care o țineam când îl vizitam.
Mark s-a așezat.
— Tata a aflat, a spus el. A aflat că am luat bani din fundație ca să plătesc tratamentul lui Adrian. Mi-a spus că mă va denunța. Laura a găsit registrele și…
— Și ai speriat-o, a spus mama.
— Nu voiam să-i fac rău. Voiam doar să-mi dea caietul.
— Ai urmărit-o în noaptea aceea, am spus.
— Da.
Cuvântul a căzut între noi mai greu decât orice explicație.
Mark și-a frecat palmele.
— A fugit. A căzut lângă fântână. Când am văzut sângele, am crezut că a murit. Robert a găsit-o înaintea mea. A dus-o la Elena. Când am ajuns acolo, tata mi-a spus că Laura plecase din oraș și că, dacă mă apropii de ea, va spune tot.
— Și ai continuat să furi? a întrebat mama.
— Am returnat banii.
Elena a scos din carnețel o chitanță împăturită.
— Nu pe toți. Robert i-a acoperit diferența din pensia lui și a vândut terenul din sud.
Mark a închis ochii.
Adevărul nu-l făcea nevinovat. Îl făcea doar mai greu de urât într-un singur fel.
Am sunat-o din nou pe Laura. De data aceasta a răspuns imediat.
— Sunt în gară, a spus ea. Nu știu dacă să vin.
Mama a dus telefonul la piept.
— Nu te voi întreba de ce ai plecat.
— Dar mă vei întreba de ce nu m-am întors.
— Doar dacă vrei să-mi răspunzi.
Am auzit un anunț îndepărtat și zgomotul unui tren.
— Robert mi-a spus că Mark se va liniști, a spus Laura. Nu s-a liniștit. De fiecare dată când încercam să vă caut, găseam mesaje fără semnătură sau oameni care mă întrebau unde sunt. Am crezut că nimeni nu mă va crede.
— Eu te cred, am spus.
— Știu. De aceea ți-am scris.
Mark s-a ridicat brusc și a mers spre masă. A luat chiloții brodați, cu degetele tremurând.
— Laura i-a lăsat în noaptea aceea, a spus el. I-am găsit în camera din spate. Tata i-a pus sub saltea ca să-mi arate că știe. A păstrat obiectul ca pe o acuzație.
Mama s-a apropiat de el.
— Și tu ai trăit paisprezece ani privind acea saltea?
— În fiecare lună mă gândeam că va spune tot.
— Dar nu ai spus tu.
— Mi-a fost frică.
— Lui Laura i-a fost frică de tine.
Mark s-a uitat la ea. Pe fața lui nu se vedea izbăvire, doar oboseala unui om care își purtase vina ca pe o haină grea și crezuse că greutatea o va face să dispară.
Am luat caietul bunicului din fotografia trimisă de Laura și am sunat la banca menționată pe extras. Nu aveam nevoie de o sală de judecată ca să înțeleg ce urma: actele, semnăturile și transferurile urmau să fie verificate. Dar înainte de orice, trebuia să-mi aduc sora acasă.
Am plecat spre gară cu mama și Elena. Mark a rămas în casa bunicului. Nu l-am lăsat singur cu documentele; i-am spus să le pună într-o cutie și să aștepte până ne întoarcem. A acceptat fără să negocieze.
La gară, oamenii se mișcau în grabă printre bagaje. Mama stătea lângă mine, ținând în palmă fotografia Laurei. Nu știa dacă să zâmbească sau să plângă.
Trenul a intrat cu un urlet metalic.
Ușile s-au deschis.
A coborât o femeie cu părul tuns până la bărbie, cu o geantă maro și o cicatrice sub genunchiul drept. S-a oprit la câțiva pași de noi.
Mama a făcut un pas.
— Laura?
Femeia a dat din cap.
Mama nu a alergat spre ea. A întrebat doar:
— Pot să te îmbrățișez?
Laura și-a lăsat geanta jos.
— Poți.
S-au strâns una în brațele celeilalte. Mama a plâns în părul ei, iar Laura a ținut-o atât de tare încât degetele i s-au albit.
Eu am rămas nemișcat până când Laura s-a desprins.
— Îți amintești de mine? am întrebat.
— Nu de chipul tău de atunci.
— Dar de ce?
Ea a zâmbit printre lacrimi.
— De faptul că îmi furai acele de brodat și le ascundeai în buzunar.
Am râs amândoi. Era un râs ciudat, ruginit, dar real.
Mai târziu, în casa bunicului, Laura a deschis caietul și a completat ultima pagină. A scris că Mark o urmărise, că Robert o protejase și că ea hotărâse să plece. A semnat cu numele ei întreg.
Mark a citit foaia fără să o atingă.
— Îmi pare rău, a spus.
Laura l-a privit mult timp.
— Îmi pare rău că Adrian a fost bolnav. Îmi pare rău că ai fost disperat. Dar nu îți datorez uitarea.
— Știu.
— Dacă vrei să repari ceva, spune adevărul despre bani și plătește-i înapoi pe cei pe care i-ai mințit.
Mark a dat din cap.
Nu i-a cerut iertare. Nu a încercat să se apropie. A luat dosarele și le-a pus în mâinile mamei.
În dormitorul bunicului, salteaua era încă ridicată. Sub ea rămăsese o adâncitură întunecată, locul în care Robert păstrase paisprezece ani o singură dovadă că Laura fusese acolo.
Laura a luat bucata de material brodat și a netezit petala lungă cu degetul.
— Mama chiar a spus că este o greșeală?
— A spus că este semnul tău, am răspuns.
Laura a privit floarea.
— Atunci să rămână așa.
A scos din geantă un ac și o ață galbenă. S-a așezat pe marginea patului și a cusut încă o petală, lângă cea veche.
De data aceasta, petala nu a ieșit strâmbă.
— Ce faci? am întrebat.
— Îi dau un capăt.
Apoi a rupt ața cu dinții, iar acul a rămas prins în tiv, strălucind sub lumina îngustă a ferestrei.
Missed the beginning?




