PARTEA 4
Am luat registrul înainte ca Mara să apuce să-l închidă.
L-am strâns la piept, de parcă acele pagini ar fi putut să-l țină pe Taras în viață pentru a doua oară.
— Unde este arhiva? am întrebat.
— În clădirea veche a spitalului, a spus Mara. Au început mutarea la ora nouă.
Andrei a făcut un pas spre mine.
— Elena, nu e sigur să mergi acolo.
— Am mers acolo cândva cu trei copii în brațe. Nu mă voi opri acum din cauza unor cutii.
Radu a luat cheile mașinii de pe măsuță.
— Conduc eu.
— Merg și eu, a spus Matei.
Darius a rămas lângă poartă, cu fotografia mamei adoptive în mână.
— Vin și eu.
Pentru o clipă, nimeni nu s-a mișcat. Aveam în față un băiat pe care îl jelisem optsprezece ani și pe care nu știam încă dacă aveam voie să-l numesc fiul meu.
Am întins mâna.
— Urcă în mașină, Taras.
A tresărit la auzul numelui. Apoi a venit spre mine.
La ora zece fără un sfert, clădirea veche a spitalului mirosea a var, metal și dezinfectant. Un paznic bătrân ne-a lăsat să intrăm după ce Mara i-a arătat ecusonul pe care îl păstrase într-o cutie de nasturi.
Pe coridor, becurile pâlpâiau. Din subsol se auzea huruitul unui motor.
Am coborât treptele în grabă.
În arhivă, doi bărbați mutau dosare în lăzi de plastic. Un al treilea stătea lângă ușa metalică. Era un bărbat înalt, cu părul alb și cu un baston din lemn lustruit.
Mara s-a oprit.
— Victor Sava.
El a zâmbit fără căldură.
— Încă mai păstrezi lucruri care nu-ți aparțin, Mara?
— Încă mai distrugi lucruri care te-ar putea face să răspunzi, a spus ea.
Andrei s-a apropiat.
— Victor, dosarul copilului meu este aici.
— Copilul tău a murit.
Taras a făcut un pas înainte.
— Atunci cine sunt eu?
Zâmbetul lui Victor a dispărut.
Nu a fost nevoie de altă dovadă. Văzuse fața lui Taras și înțelesese că tot ce îngropase începea să iasă la lumină.
— Nu știți ce spuneți, a murmurat.
Mara a deschis registrul la pagina păstrată sub coperta ruptă.
— Știm cine a schimbat eticheta. Știm cine a semnat raportul fals. Și știm cine a primit bani pentru fiecare copil trecut ca abandonat.
Victor a lovit podeaua cu bastonul.
— Nu am luat nimic! Spitalul era în faliment. Fără acele transferuri, secția s-ar fi închis!
— Ai vândut copii ca să salvezi o clădire? am întrebat.
— Nu i-am vândut eu.
— Atunci cine?
Victor a privit spre Andrei.
— Soțul tău a venit la mine după o săptămână. A vrut să știe unde este Taras. I-am spus că dosarul putea dispărea dacă nu plătea.
M-am întors spre Andrei.
— Ai plătit?
El a coborât ochii.
— Da.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că voiam să-l găsesc înainte să te zdrobesc din nou. Și pentru că, după ce l-am găsit, mi-am dat seama că nu mai puteam repara ce făcusem.
— Nu tu ai schimbat eticheta, a spus Mara. Dar ai acceptat să taci.
Andrei a dat din cap.
— Știu.
Victor a încercat să ajungă la una dintre lăzi, însă Radu i-a blocat drumul.
— Nu atinge nimic.
— Ești doar un copil, a şuierat Victor.
— Sunt fratele lui, a răspuns Radu. Și am optsprezece ani. Am învățat destul în seara asta.
Matei a scos telefonul.
— Am sunat deja la conducerea spitalului și la arhivele județene. Mara a trimis fotografii ale registrului. Nu mai poate fi ars sau mutat fără urme.
Victor s-a uitat la el, apoi la lăzile pline cu dosare. Înțelegea că pierduse singurul lucru pe care îl protejase cu adevărat: controlul asupra poveștii.
Nu l-am văzut arestat. Nu acesta era lucrul de care aveam nevoie în acea noapte.
Aveam nevoie ca numele lui Taras să existe pe hârtie.
Mara a predat registrul conducerii spitalului înainte de miezul nopții. O comisie urma să verifice toate transferurile, iar copiile au fost depuse în trei locuri diferite. Victor nu mai putea șterge nimic.
Dar adevărata confruntare mă aștepta acasă.
La ora unu, în sufragerie, Radu și Matei stăteau de o parte a mesei. Taras stătea în fața lor. Galina plângea încet, ținând între palme o cană neatinsă.
Andrei a rămas în picioare.
— Am greșit în fiecare zi în care am tăcut, a spus el. Nu cer să mă iertați în seara asta. Nici nu merit să hotărâți acum.
— De ce ai păstrat scrisorile? l-am întrebat.
A scos dintr-o mapă o legătură de plicuri.
Pe fiecare era scris numele meu.
Niciunul nu fusese expediat.
Taras a luat primul plic și l-a desfăcut. Înăuntru era o fotografie cu Radu și Matei la vârsta de șase ani, în fața unui tort pe care erau desenate trei lumânări.
— M-ai văzut? l-a întrebat Taras.
— Da, a răspuns Andrei. De la distanță. Te-am văzut de câteva ori.
— Și ai plecat?
— De fiecare dată.
— De ce?
Andrei a privit spre mine.
— Pentru că mi-am spus că îți protejez liniștea. Adevărul este că îmi protejam propria frică.
Galina s-a ridicat cu greu.
— Eu am crezut că murise, Elena. Jur.
— Dar ai văzut foaia și ai vrut să o ascunzi.
— Pentru că mi-am dat seama că Andrei îți ascunsese ceva. Mi-a fost teamă că, dacă spun tot, te voi pierde.
Am privit-o mult timp.
— M-ai pierdut în clipa în care ai ales să-mi iei dreptul de a ști.
Mama a încuviințat. Nu s-a apărat.
Apoi Taras a așezat fotografia pe masă.
— Eu nu am venit să vă despart, a spus el. Mama mea adoptivă mi-a spus mereu că familia nu este doar locul unde te naști. Dar vreau să știu de unde vin.
Radu și-a întins mâna peste masă.
— De la noi.
Matei a râs scurt, printre lacrimi.
— Și ai ratat o grămadă de certuri. Asta nu se recuperează ușor.
Taras i-a strâns mâna.
Eu nu am putut să-l îmbrățișez imediat. În brațele mele se întâlneau bebelușul pierdut, băiatul crescut de altă femeie și tânărul din fața mea.
Am ridicat fotografia.
— Pot să te țin?
Taras a dat din cap.
Când l-am îmbrățișat, nu am simțit că timpul se întoarce. Nu se întorsese nimic. Nu puteam recupera nopțile lui bolnave, primul pas, prima zi de școală sau vocea mamei lui adoptive.
Dar el era acolo.
Cu obrazul lipit de umărul meu, a șoptit:
— Am venit acasă, mamă.
Am închis ochii.
— Nu, i-am răspuns. Ai venit să ne înveți unde este casa.
Dimineața, pe tortul rămas neatins, Radu a aprins trei lumânări. Matei a pus a treia între celelalte două, iar Taras a stat cu mâna deasupra flăcării fără să o atingă.
Andrei a adus registrul copiat și l-a așezat lângă cutia goală.
Nu i-am spus că îl iertasem.
I-am spus doar să rămână și să răspundă la fiecare întrebare pe care aveam să i-o punem.
Taras a luat markerul negru de pe masă. Pe cutia cadoului, sub mesajul vechi, a scris încă un rând.
„Pentru mama care m-a căutat fără să știe.”
Apoi a împins cutia spre mine, iar cele trei lumânări au ars împreună.
Missed the beginning?




